marți, 15 iunie 2021

Grădina poeților dispăruți

 

 

Într-o zi mizerabilă din decembrie 2009, după înmormântarea scriitorului Marin Mincu, Octavian Soviany mi-a spus, pe când ne refugiam într-un bar, că uneori meditează la faptul că a ajuns să aibă mai mulți prieteni pe lumea cealaltă. Trecuseră doar 4 luni de când purtasem pe umeri sicriul poetului Constantin Virgil Bănescu, care și-a oprit singur clepsidra la 27 de ani. Iar peste alte 4 luni poetul George Vasilievici și-a legat prea strâns un fular la gât. Apoi poetul Mircea Țuglea a intrat în mare și nu s-a mai întors. Apoi am dus pe umeri și luntrea poetulului Adrian Diniș. Cu toți fusesem prieten. La înmormântările celor cu care-am copilărit literar nici n-am mai găsit inimă să ajung. Am început să simt pe pielea mea ce spusese Octavian Soviany. Dar oare asta-nsemna ce a spus?

Ca poet, zic adesea că-s doar creația lecturilor mele + ceva viață personală. Sunt odrasla cărților pe care le-am citit. Cărțile mi-au fost prieteni de căpătâi. Inevitabil, cei mai mulți dintre autorii lor sunt pe lumea cealaltă. Așadar, cei mai mulți dintre prietenii mei, câtă frunză și iarbă, nu mai sunt. Dar lumea cealaltă a lor suntem noi, cei care-i citim. Carnea poeților e chiar poezia lor. Poezia e vie până la ultimul cititor. 

Așa am început să pun la cale proiecte care să ducă mai departe semințele poeziilor lor: Puzz_lit –niște jocuri stradale de puzzle cu plăcute ceramice pe care erau gravate versurile unor autori recent plecați dintre noi, Cerul poeților dispăruți – instalații aeriene, cu versuri pe coli transparente, lecturabile “pe cer”; Piațeta poeților dispăruți –poezie pe coli transparente peste bolarzii care delimitează Piațeta Anglicană. Între acestea a crescut, aproape de la sine, un proiect de cu totul altă natură, extrem de intim: creșteam flori în sticle învelite cu versurile celor mai dragi poeți dispăruți. Pe măsură ce creșteau, urma să le dăruiesc unor oameni care se vor fi oferit să le îngrijească. Pentru asta, m-am înscris în festivalul Homefest, cu un eveniment pe care urma să-l organizez la mine acasă: oficial, o soarea literară, de muzică și poezie din opera unor autori dispăruți în utlimul sfert de veac; însă planul secret, și adevăratul proiect, era ca, la plecare, vizitatorii să fie invitați să ia acasă câte-o sticlă de poezie-vie, pe care s-o îngrijească. Dar așa-i cu socotelile de acasă, se cam ofilesc în târg: taman atunci a izbucnit pandemia, s-a închis tot și ne-au închis și pe noi în case. Homefest s-a suspendat, iar eu am fost nevoit multă vreme să mă descurc ca un fur, procurându-mi toate cele necesare – pământ, pietriș, vegetație – dintre blocuri. și cu declarații pe proprie răspundere că am ieșit din casă pentru chestiuni de viață și moarte. În răstimpuri, traversam clandestin orașul cu bicicleta și cu câte o floare în spate, pe care-o duceam ca pe-o marfă de contrabandă la câte un nou custode, care se oferise s-o îngrijească. Ar fi fost dificil să explic autorităților motivul exact pentru care mă aflam pe stradă, dar parcă am fost ocrotit de-o bulă de invizibilitate, nu s-a luat nimeni de mine. 

Prima floare a fost un stejărel, cules de sub un copac și sădit într-o sticlă învelită cu versuri de George Vasilievici. Când a apărut prima floare, cât o buburuză albastră, am simțit o emoție copilărească, de parcă prietenul meu îmi făcuse cu ochiul.

Întâmplarea a făcut ca primii “grădinari” să fie tot poeți. O particularitate, să spunem, ocultă a proiectlui era că după ce planta creștea și nu mai avea loc în sticlă, custodele trebuia să aleagă: ce salvează, planta sau poezia? Sparge sticla pentru ca planta să-și poată continua creșterea, ori salvează obiectul și acceptă stingerea plantei? Mie opțiunea îmi părea evidentă: obiectul nu conta, poezia era vie, se strecurase deja în sufletul custodelui său și, de ce nu, și al plantei. Dar, când am fost chemat să intervin și să sugerez o soluție, m-am abținut, căci acea cumpănire lăuntrică a fiecăruia era o componentă esențială a proiectului. Atunci mi se păruse grozavă faza asta. Apoi n-am mai fost așa sigur.Și n-am mai închis plante în sticle. Nici chiar în numele poeziei.


.

luni, 12 aprilie 2021

Cealaltă parte-a conturului

în primăvara lui 2001 i-am făcut aceste fotografie lui George Vasilievici pentru coperta cărții sale de debut, Gabi78, care urma să apară la Vinea. 



pe 10 aprilie s-au făcut 11 ani de când nu mai e printre noi decât în cuvinte. 

mai jos, cuvintele mele din prefața Antoloiei George Vasilievici - Ed. Hyperliteratura, 2020:

Am vrut cândva să scriu o poveste despre un om care se trezește-ntr-o bună dimineață, ca Gregor Samsa, metamorfozat într-o ființă îngrozitoare: fără niciun pic de umor. O nenorocire aproape la fel de mare ca transformarea-n gândac, căci profesia îi cerea mult simț al umorului, iar el acum e la fel de plin de haz ca formula hexaclorbenzenului. Și să rămâi fără slujbă în zilele noastre e ca și cum te-ai transforma pe loc în gândac. Așa că se dă peste cap, încearcă orice, caută peste tot, să afle cum ar putea-o drege, măcar până-și va găsi altă slujbă. Și-ajunge pe mâna șarlatanilor, care-l îmbrobodesc că-i pot furniza esență de haz la miligram, se prind că-i vulnerabil, că, nesimțitor fiind, nu poate evalua elixirul. Și-l mint că-i pot procura marfa cea mai fină, îi oferă o mostră gratis și la orice nerozie îndrugă ei se tăvălesc de râs, și, sub acest placebo, omul mimează hazul convins că neroziile sale sunt vorbe de spirit, iar convingerea asta-i cumva hilară în sine, așa că unii surâd, despre ceilalți își spune că nu-s pregătiți pentru avangardă -  e prea sofisticată marfa, prea concentrată, esență de axilă de zână. Asta-i dă un zvâc elitist suficient să-i asigure câțiva prozeliți, care proclamă că a fi complet lipsit de haz este noul haz. Și cercul elitist tot crește, hrănit cu platitudini, devine mainstream, formula hexaclorbenzenului devine bancul secolului, fanii și-o tatuează pe trup, unii o inscripționează pe lenjerie intimă, mulți se îmbogățesc, de până și dealer-ii încep să creadă că, din eroare, au livrat marfă adevărată, și tot așa: în răstimpuri, m-am amuzat să mai sucesc povestea, s-o tund ori să-i mai adaug o rămurică, însă numai la mine în cap, nu m-a tras inima niciodată s-o scriu pe bune. Căci, ca orice poveste, pornea de la un sâmbure de adevăr, cu care n-am găsit pacea încă, am tot evitat să-l revizitez. Încerc acum. Așa că iată sâmburele. Povestea adevărată:

Debutul crizei financiare din deceniul trecut m-a prins ca roșul semaforului în mijlocul unui bulevard agitat: revista la care lucram nu mai plătise salarii de 3 luni, m-am resemnat și-am plecat fără să întrevăd nimic vesel la orizont. Se-auzea că urma să apară o nouă revistă, dar în redacție, deja formată dintr-o gașcă mai veche, știam doar un tip, un poet cu care fusesem foarte apropiat până ne-am certat foarte rău și ne-am promis să nu ne mai frecventăm decât ca poeți, prin texte, pentru că restul făpturilor noastre nu se ridică la înălțimea lor. Știți cum e, dacă s-ar fi întâmplat să mă cert cu Newton nu-nseamnă că de-a doua zi m-aș fi apucat să încalc legea gravitației. Nu se face. Ei, dar pentru că reeditam deja pe pielea mea Foamea lui Hamsun, i-am trimis poetului un mesaj din ultima văgăună a demnității și-a rezonat, m-a pus în legătură cu redactorul-șef, care mi-a aruncat un pișcot pe care m-am grăbit să-l înhaț - urma să fiu caricaturist al revistei. Habar n-aveam în ce mă băgam, nu mai făcusem așa ceva, dar știam c-o voi scoate la capăt și de-ar fi fost să desenez stând în cap. Cât de greu e să-i faci pe alții să râdă cu niște linii când alternativa-i să plângi de la hașurile din propriul stomac? Pentru un singur lucru nu eram pregătit: să-mi pierd simțul umorului peste noapte, complet, așa cum ți-ar tăia ceva părul: puf! nu mai e. Nici n-am început bine lucrul și m-a pocnit vestea că un vechi prieten, de care mă cam înstrăinasem, s-a sinucis la nici 32 de ani. George Vasilievici. Hai, fă lumea să râzi. Mere-n pârg anii lui, la pământ s-au lăsat şi se strică. Nimeni nu le ridică.”, am scris mai târziu. “A plecat Enghidu, şi-acum lei ucide în mine.” Asta mi-a făcut (ce și-a făcut sieși nu discutăm, fiecare cu treaba lui). Asta a fost ultima lui șotie: mi-a răpit, mi-a masacrat, mi-a ras simțul umorului chiar când mă angajam clovn. Și-un an de zile am mimat umorul cum în alte profesii se mimează orgasmul. Atunci am ieșit definitiv din copilărie, din cea de-a doua copilărie, secretă, pe care-o descoperisem și o trăisem împreună  vreo 10 ani. Unele farse reușesc doar dacă-s foarte proaste, iar asta-i monumentală. Cu celelalte doar și-a făcut mâna, au fost șmirghelul cu care a șlefuit la lucrătura de căpătâi – “toate astea pentru asta”. De pildă când am împlinit 33 de ani. Mă tot văitasem, ipocrit, că mi se-apropia vârsta cri(s)tică, și-n ziua aia a aranjat cu prietenii să mă cheme într-o tipografie inventând o urgență, iar când am ajuns acolo, mai multe brațe m-au imobilizat, m-au culcat la pământ și mi-au îndepărtat brațele și mi le-au lipit de podea în cruce, iar George a apărut deasupra cu un aer de cioclu, cu un ciocan enorm în mâini și un cui. Pe care s-a năpustit să mi-l bată în palma mâinii cu care scriu. M-am zvârcolit ca un balon desumflat, cuiul s-a dovedit bont, dar apucase să dea de câteva ori suficient de tare în el cât să-mi lase semn, și pentru câteva clipe chiar i-am crezut nebunia. Apoi și-a dezvelit iar zâmbetul larg ca și cum ar fi ridicat o vizieră invizibilă, și mi-a zis râzând: „așa, să ai măcar o vagă idee cum e, că tot te plângeai“. Unui prieten care își pregătea doctoratul în teologie i-a dăruit de ziua sa o Biblie în care săpase cu trudă, decupând cu lama forma unui pistol în foi, cât să poată ascunde acolo unul. Iar altuia i-a dat un sac în care-ndesase tot atâtea pâlnii câți ani adunase în ziua aniversării. Ah, și penultima farsă. Cu câteva luni în urmă, fiind în trecere prin București, trecuse și pe la mine pentru câteva vorbe, apoi s-a băgat la loc în mașină, s-a răzgândit, a ieșit, și-a scos fularul de la gât, mi l-a înfășurat în jurul gâtului, apoi s-a vârât la loc, și-a pus căștile la urechi și s-a dus. Așa a plecat din ochii mei. Și cum a ales să plece din lumea asta? Cu alt fular.

Cu 10 ani înainte abia apăruse în lumea mea, dând startul copilăriei noastre secunde. Privind în urmă, parcă au fost niște semne care-i anunțau apariția, așa cum echipa de platou pregătește următoarea scenă de filmare. Întâi Massive Attack a scos albumul Mezannine, care avea să devină soundtrack-ul copilăriei noastre secunde. Era-n 98, încă nu ne știam, el abia-mplinea 20 de ani și se grăbise să publice prima carte, Îngerul negru, repudiată ulterior. Apoi veni anul eclipsei, când o mână de tipi cum nu se poate mai diferiți din Cenaclul de Marți din Constanța ne-am trezit sub acoperișul aceleiași cărți - Starea de plasmă, o microantologie a maestrului șaolin Marin Mincu. Deși adevărata prăjeală cosmică a fost că-n același an David Fincher suia pe marile ecrane cartea de debut a lui Palahniuk, Fight Club. Iar într-o zi de prin 2000, la Universitatea Ovidius, veni să citească și George-n cenaclu, cred că Mircea Țuglea îl invitase. Habar n-avea ce-l așteaptă. Se nimerise și Gili Mocanu-n oraș, ne-am pus în aceași bancă să croncănim, vorba lui, ca doi corbi bătrâni pe o cracă, și George-și făcu intrarea ca boxerii în ring, sfidător și escortat de gagici, cu o maletă neagră pe gât. Dar după ce-și făcu numărul și începu masacrarea ritualică a textelor”, deveni limpede că-i năucit și se abține cu greu să stea potolit, fără să latre, să muște, să dea măcar o replică. Imediat ce s-a isprăvit a tăiat-o spre ușă, să se scuture de coșmar ca un câine de apă – așa-i când intri pitbull și ieși pudel. L-a intrigat când i-am întins mâinile și l-am invitat cu noi la berea de după. N-a zis nu, dar era afectat și ostil, așa că pe drum i-am vorbit: nu pune la inimă, n-a fost nimic, poate doar faptul că n-ar fi trebui să-ți chemi admiratoarele, ce naiba, doar n-aștepți s-auzi ovații la un cenaclu, doar nici mașina n-o duci în service să culegi laude, nu pentru mângâieri pe cap vii aici, frate, ci pregătit să-ți spargi dinți, să ți se-nmoaie coastele, să-ți călești textele, pentru că mai târziu, când vor ieși cu adevărat în lume, pe mâinile cititorilor, nimic nu va mai putea să le apere. De-aia ne adunăm aici: ăsta-i Fight Club! Zece mii de cuvinte n-ar fi făcut cât astea două: când am zis Fight Club, viziera invizibilă care-i scrobea fața îi dezveli prima oară zâmbetul larg, și-n clipa aia, privindu-ne-n ochi, am pătruns în a doua noastră copilărie, știind că vom deveni cei mai buni prieteni. Și-așa a fost. Iar el se năpustit în lumea asta nouă a literelor cu capul în jos, ca într-un fel de bungee jumping continuu, fără coardă și plasă de siguranță. A ars etapele cu o viteză fantastică, într-un singur an s-a învârtit să fie și arestat 4 luni pentru droguri, și să ducă la capăt o carte stupefiantă, adevăratul debut, în al cărei titlu a-mpreunat numele iubitei de-atunci și numărul lui de deținut, care-i și anul nașterii: Gabi78. Au mai urmat câteva, poate și mai tari, mai ales cea postumă, Viseptol, care rezumă, pe repede înainte, întreaga-i călătorie, tot acest drum accelerat până-n abis (sau ce-o fi, că de-aici pare-atât de prozaic). “de o vreme înotai într-un zid. azi ai găsit ieşirea, pe partea cealaltă”, i-am scris în ziua când am primit vestea că s-a încheiat copilăria secundă, adevărata noastră literatură. Căci pactul nostru secret fusese să ne-o aducem atât de aproape încât să ne umple chiar viața, gesturile cele mai mărunte, fiecare secundă. Textul? Un exoschelet. Iar cărțile? Insectare. M-am răfuit de multe ori în cenacluri când apărea câte unul să-i pună ștampila de suprarealist: ce-i suprarealism pentru tine e realitatea lui; să-i reduci perspectiva la tine e ca și cum i-ai spune unui creștin că e supraateu.

În toamna lui 2001, când Gellu Naum s-a dus dintre noi, abia realizam că el de fapt nici n-a fost cu adevărat printre noi”, plecarea asta abia-i atesta, fizic, trecerea: viața căzu de pe el ca o piele de șarpe. Adevărata-i făptură se furișase de mult în alte vieți, poate chiar și în ale noastre. Într-o seară, pe când bântuiam împreună pe strada ce mărginea fostele vii de lângă lacul Siutghiol am văzut de departe pe-asfalt o dâră de vopsea albă care părea conturul unui câine, așa cum se marchează locul unei crime. Și sporovăind despre asta, despre moarte și trup, aici și dincolo, am alunecat pe nesimțite într-un joc foarte serios, pe care mai târziu l-am consemnat într-o carte sub numele tratament traumagic” –codificând astfel o experiență reală pe care ne-am dăruit-o atunci, în 5 prieteni: am străbătut orașul întreaga noapte și ne-am ales fiecare câte un loc în care să ne lepădăm, simbolic, conturul trupului ca pe-o piele de șarpe: ne-am întins pe rând pe asfalt și ceilalți ne-au desenat contururile cu cretă albă. Apoi ne-am ridicat din contururi ca și cum am fi trecut printr-un zid pe partea cealaltă, iar ceilalți le-au acoperit cu o dungă de vopsea albă. Și ne-am promis să ni le vizităm în răstimpuri așa cum alții își vizitează mormintele, dar nu ca să jelim, ci ca să ne-amintim ce lepădasem acolo, doar pentru a ne strecura în noile noastre vieți. Așa că atunci când am aflat vestea, mi-am amintit legământul și nu m-am dus la înmormântare, nici azi nu știu încă exact unde i-a fost lăsat trupul. Am făcut doar asta: am ieșit pe străzi cu fularul pe care mi-l dăruiese, l-am lăsat undeva, să fluture-n noapte, și am plecat. Poate încă mai flutură. Recompuneam, așa, o altă emoție pe care ne-o dăruisem, și poate cel mai frumos poem al literaturii noastre secrete: în altă noapte din toamna lui 2001, am escaldat împreună soclul statuii lui Ovidius din centrul vechi al Constanței și i-am pus pe umeri o mare mantie roz, diafană. Și pentru câteva zile, poetul “iubirilor gingașe, răpus de-al său talent păru că respiră iar, că face dragoste cu lumea ca un fluture. Așa și George, cred că încă o face, dar nu-l vedem pentru că a ieșit pe cealaltă parte-a conturului.

Mugur Grosu, aprilie 2020


 


 

 

miercuri, 4 martie 2020

[Dilema:] Înaltpreascufundatul garaj al Tomisului

Recent, l-am vizitat la Costanța pe părintele meu spiritual, Harry Tavitian, și-am înregistrat un interviu fluviu, care va apărea foarte curând în Zeppelin. O întâmplare fericită a făcut că, în neprețuitele sale arhive a găsit o fotografie din vara lui 1982, în care îi identificase, în rândul al treilea, pe părinții mei.


Dar extraordinar era mai ales faptul că tocmai lucram la finalizarea altui articol, pentru revista Dilema, fix despre locul în care fusese realizată acea fotografie. Iată aici un fragment:   


(...) "Aici a fost și cuibul copilăriei și adolescenței mele. Pe lângă Biserica Greacă era vechea școală de muzică la care-am studiat pianul, iar în frumosul palat care găzduia Biblioteca Județeană, de lângă Catedrală mi-am petrecut ultimii ani de liceu. Aici am prins și legendarul club de jazz al lui Harry Tavitian, care în anii ‘80 lucra la secția muzicală a bibliotecii și își punea la dispoziția melomanilor neprețuita colecție de discuri aduse din interzisul Vest. Pe platoul dintre Palat și Catedrală, în 13 august 1982, el a organizat ceva inimaginabil pentru acele vremuri de pușcărie: un Open Air Jam Session (primul de acest fel din oraș) ca epilog al festivalului de jazz de la Costinești, cu Johnny Răducanu, Anca Parghel și multe alte legende. Au scos pianina și toate scaunele afară din bibliotecă, directorul a întins și-un covor roșu pe trepte până în curte, s-a cântat până seara târziu..



În împrejurări încâlcite, la finele anilor 90 biblioteca s-a mutat într-un sediu nou, dar urât și rece, iar palatul a fost reîncredințat Arhiepiscopiei. Fostul birou al lui Harry s-a nimerit acum să fie chiar al Înaltpreasfințitului Teodosie. Venirea sa la Constanța în 2001 (din Suceava via București) stârnise multe emoții, era pus pe treabă și iubitor, la rându-i, de aer liber – organizând, de pildă, primele slujbe de Înviere la malul mării, pe plaja Modern: “Paștele e o sărbătoare cosmică, iar întregul univers devine o catedrală”, declarase. Pentru mine, emoția avea un izvor ușor diferit: pe atunci eram editorialistul unui ziar local care avea redacția peste drum de platoul dintre Palatul Arhiepiscopal și Catedrală, pe strada numită (o, Charon!) Luntrei –.fostă Vânătorilor, fostă Episcop Ilarie. acum Ion Teodorescu Valahul. (Totul e fost – fost – fost pe aici) Într-o zi, pe platou s-au ițit utilajele. L-au înconjurat cu un gard înalt. Șantier. În adâncuri, nicio surpriză, ruine antice – tot centrul vechi stă pe ruine, și-o mică parte dintre acestea poate fi admirată în parcul arheologic din latura către mare a Catedralei. Naivul din mine se bucura că acesta va fi acum extins în spațiul dintre Catedrală și Palat, scepticul însă-mi șoptea că totul ar putea fi aneantizat după tradiția locului. Iscodeam zilnic prin crăpăturile gardului, să dibuiesc stadiul dezvelirii ruinelor. Până la urmă m-am mutat din oraș. Când am revenit, ceea ce fusese odinioară spațiu public, cu bănci și verdeață, era acum împrejmuit de un preaînalt gard metalic, arhiepiscopal. Iar peste ceea ce speram că va deveni al doilea parc arheologic al Catedralei trona acoperișul unui garaj subteran. Un garaj, da. Arhiepiscopal și acesta. Peste ruinele Tomisului. Aparent inutil, căci e înconjurat de mașini la suprafață. Nu-și mai amintea nimeni nimic, nici de ruine, nici de fosta promenadă și promisiunile de pietonalizare a zonei.  (...)

Articolul complet poate fi citit în revista Dilema veche nr 837,5-11 martie 2020

Fotografile de mai sus sunt din arhiva Harry Tavitian


Iată și niște fotografii cu situația actuală:

Parcul arheologic din dreapta Catedralei


Garajul de pe platoul din stânga Catedralei, construit peste ruine: