Madrugada (fragment)

(...) Scot telefonul, chem un taxi în timp ce plătesc, mă ridic. Mă ţin încă bine, sunt încă între tărâmuri, în nomansland. Mops şi Vasea se iau după mine, dar nu-i aud, abia când ies la aer îmi revin şi le zic că am chef să dansez. Mops ia iniţiativa, se urcă în faţă şi-i spune şoferului să ne ducă în Morbidance. Nu-i cel mai fericit nume pentru starea de-acum, dar e la fel de sigur că n-o să mă opun cum e de adevărat că va plăti el taxiul. Mops însă are-n vedere şi alte opţiuni, pentru că şoferul - ca toţi cei de teapa lui la această oră înaintată, când mulţi sunt prea muci să priceapă ce li se întâmplă - vrea să ne fraierească. Bâjbâie, trage de volan de parcă i l-am fi pus noi în braţe cu forţa, încearcă să ne convingă că nu ştie nici măcar bulevardele principale. Mops îl ghidează ca pe un orb şi-l înţeapă pervers:

- Aş zice că ai trăit până acum doar în Zijin Cheng, dar pun pariu c-o să spui că nu ştii unde se află nici ăsta.

- Chiar nu ştiu, se jură taximetristul, fericit că spune în sfârşit adevărul.

- E în Beijing, înseamnă Oraşul Interzis şi timp de juma' de mileniu a fost locuit doar de împăraţii chinezi cu suitele lor. Mai e ceva pe care-l făceau doar împăraţii chinezi: nimeni, în afară de ei, n-avea voie să poarte culoarea galben, aceeaşi cu care chinezii îi înfăţişau şi pe zei. Acum spune-mi, prietene inocent, care-i legătura dintre tine şi împăraţii chinezi?

- Culoarea galbenă de la taxiu? răspunde şcolăreşte şoferul, mai mult decât măgulit.

- Aşa, culoarea galbenă, care în alte culturi e asociată uneori şi cu bătrâneţea. Deci cu iminenţa morţii. Şi singura certitudine pe care-o pot avea toţi cei aflaţi în această maşină e că vom muri odată şi-odată cu toţii, poate tu ceva mai devreme ca noi, nu că ai fi mai în vârstă, dar prin natura profesiei eşti mai expus la riscuri. Chiar şi faptul că, iată, reuşeşti să te-apropii de destinaţie te apropie şi de moarte, ca fiecare secundă din viaţa ta în care faci pe niznaiul, ceea ce ar scuza cumva faptul că nici n-ai pornit aparatul de taxat, pentru că subconştient îl asociezi cu invizibilul cronometru care ţi-ar putea arăta cu înfiorătoare precizie cât mai ai de trăit. Dar nu asta era, neapărat, legătura. Ci faptul că nimeni nu putea intra sau ieşi din Oraşul Interzis fără aprobări speciale - articulează cu voluptate Mops în timp ce-ntinde mâna spre clanţă, căci aproape-am ajuns. Dac-ai văzut filmul cu Peter O'Tool, îţi aminteşti că cel mai greu îi era să evadeze de-acolo chiar împăratului... Nu l-ai văzut, nu-i nimic. Îţi spun eu ce-i de reţinut: la fel ca împăratul chinez, tu vei rămâne aici, incapabil să te ridici, deşi ai vrea să te iei după noi, pentru că vom pleca fără să plătim, doar lăsându-ţi irefutabila noastră recunoştinţă pentru privilegiul imperial de-a fi fost aici, în colivia ta galbenă.

Şi chiar iese. Îi facem jocul şi ne extragem şi noi, alene, îndepărtându-ne apoi cât se poate de lent. În urma noastră muţenie absolută, deşi m-aşteptam la o ploaie de-njurături sau chiar la un levier după ceafă. Nu se-ntâmplă nimic, afurisitul de Mops nu-şi mai încape în piele de mica-i vrăjitorie, dar ne abţinem, abia când coborâm scările din Morbidance izbucnim toţi în râs. Fix atunci dăm nas în nas cu Serghei, care ne-ntreabă, cu gura până la urechi ca şi noi, ce-am fumat. Vorbim toţi deodată aşa că nu pricepe nimic, dar ne spune că are ceva şi mai bun şi ne face semn să ne luăm după el. Intrăm în WC şi ne înghesuim într-o cabină atât de strâmtă, în jurul tronului, încât ne hlizim şi mai tare, surescitaţi de ce urmează să scoată Serghei din joben. (...)

* fragment din povestirea scrisă pentru antologia Prima dată, care încheie frumoasa serie omonimă de la Editura Art (am mai colaborat la volumele: Prima mea beţie, Prima mea dezamăgire în dragoste şi Prima carte). Lansarea azi, 7 iunie, ora 19, la librăria Bastilia din Piaţa Romană. Nu-i musai să veniţi, dar m-aş bucura să citiţi.

FB event

zeelande

mă sună amicul C, pe care-l credeam de multă vreme plecat în noua zeelandă. ce faci, te-ai întors? păi nici n-am plecat, îmi răspunde, încă strâng bani. doar că, pe criza asta n-a rămas mare lucru de strâns. nu sunt parale nici măcar de chirie, aşa că doarme la firma altui amic, la care lucrează pe promisiuni de mai bine. dar firma ta, C? firma am închis-o demult, de când ţi-am spus că mă pregătesc să plec în noua zeelandă. bine, măcar, că planul rămase intact. tu nu pleci în noua zeelandă? nu, dar am un amic, S, care s-a învârtit de o bursă acolo. eu de ce să plec? păi uite, chiar şi cunoştinţa noastră comună, M, pleacă în noua zeelandă. M care-avea afacerea aia grozavă cu diamante? chiar el! uite, îmi zice, chiar şi eu, cu diamantele mele plec, plec în noua zeelandă. dar ce-i veni, îl întreb, nu-i mai lucesc diamantele? ba tocmai, că lucesc foarte bine, dar cu cât mai tare lucesc cu atât mai puţin se bucură M de ele. plec în noua zeelandă, mi-a zis, pentru că aici, cu diamantele mele, am tot timpul senzaţia că mănânc o prăjitură într-o latrină!
asta să fie problema? atât mi-a venit să-i răspund: la alţii e tocmai pe dos! la alţii, dimpotrivă, senzaţia e că mănâncă zilnic rahat într-o cofetărie!

nu plec nici în noua, nici în vechea, nici în a şaisprezecea zeelandă, să fie clar. dar dacă alea sunt singurele opţiuni care ne-au mai rămas pe aici, ce mă fac?


[dar uite şi-un semn că lumea toată-i o budă: un instantaneu, de la-nceputul lunii, din Praga..]

Un dar

Ieri noapte, când limba ceasului pornea în turul său de onoare pentru a-şi saluta, probabil pentru ultima oară, cei 12 chibiţi, am ieşit din casă cu Gilda, şi cu Omul Magnet în suflet, croind scenarii diverse pe seama teribilelor lui prevestiri: în dimineaţa de 13 septembrie, la 9 şi 10 minute ar fi urmat să ni se năruie lumea. Nu asta ne anima la discuţii, ci gândul că orice poveste a revelaţiilor unui tip zis Omul Magnet poate ajunge departe.. Noi ne-am oprit repede, pentru că ajunsesem la Piaţa Victoriei unde ne aştepta mama Gildei, care doar ce venise din Grecia. Ne-am salutat, am schimbat câteva vorbe pe fugă, apoi s-a suit în altă maşină şi a plecat spre Constanţa. Spre casă am mai risipit câteva sentimente cu Omul Magnet apoi ne-am întors la gândurile noastre curente. Azi, pe la prânz, Gilda a sunat-o pe mama ei să afle cum s-a simţit în Grecia. Şi mama ei i-a povestit o întâmplare de la Meteora – cel mai spectaculos şi mai important complex monahal ortodox după Athos. Aici, împreună cu grupul său de turişti ortodicşi, a ajuns şi într-o zonă de shopping ortodox, unde neasemuite obiecte de cult şi alte odoare sfinte erau scoase la mezat lângă blănuri luxoase, podoabe lumeşti şi bijuterii de aur. Fără voie, inima i s-a strâns de uimire şi de surdă revoltă. Apoi, simţindu-se oarecum vinovată de această cârteală, şi-a administrat singură o mică penitenţă fiscală, cumpărându-şi o cruciuliţă. Shopping-ul ortodox, însă, are tainele lui: avea să afle că modesta sa achiziţie îi dădea dreptul să participe la o tombolă. Şi-a reprimat un alt val de cârteli, participând fără să comenteze. Şi s-a petrecut o minune! A CĂŞTIGAT O ICOANĂ SUPERSCUMPĂ! Bucurându-se de cele aflate, soţia mea i-a răspuns: da, mamă, asta e şi morala: credinţa este un dar!

Aceasta e povestioara mea autumnală, cerută de Grig - o leapşă care-a pornit de la Cătălina. Arunc mai departe mingea, până la Dan Iancu, să vă spună de toamnele lui.

luceafăru1850

Câţi nu ne-am întrebat ce-ar fi fost Eminescu în zilele noastre? Am zâmbit la ideea că ar fi avut-o pe Veronica Micle în blogroll. Că ar fi mângâiat-o pe Facebook. Că ar fi aşteptat-o pe mess, pe invisible. Că s-ar fi declarat favoriţi pe Youtube. Iar ea i-ar fi cerut să facă un download pe fibra optică. Cele 98 de strofe ale celui mai lung poem de amor din lume ar fi încăput într-un sms de 160 de caractere. Cu tot cu spaţii. Scrisoarea a III-a ar fi fost un Re: Re: Reply la primul e-mail. Oda în metru antic ar fi ajuns un link la o piesă de Sepultura. Seara pe deal? Un status message. O, rămâi? Un pls. Sau un buzz. Nu mai insist. Setea mea de cunoaştere e, cumva, potolită. Cunosc destui scriitori printre bloggeri şi viceversa. Iar uneori nici nu ştiu care-i viceversa la ce. Eu însumi mă simt viceversa propriilor mele profiluri, infinit mai populare ca mine. Eu sunt ursuz, mizantrop, nemulţumit, fără chef şi abulic. În schimb avatarurile mele pe net au sute şi mii de prieteni. E limpede că se descurcă mai bine. Le-aş cere să-mi dea şi mie add friend. Eu tocmai am numărat 7 luni de când nu mi-am văzut părinţii. Nu au profil pe Facebook.

Venere şi Madonna

Aseară. Săteam întins pe spate, cu lumina stinsă, şi încercam să pritocesc o poveste. Cu început, cuprins, încheiere - cum scrie la carte. De fapt m-am hotărât imediat să mai amân începutul - are prostul obicei să o lungească aiurea, să bată câmpii, şi-apoi se face nevăzut şi te lasă în mijlocul bărăganului să-i plăteşti nota. Nu, mulţumesc. De data asta ne concentrăm la cuprins. Dar nici cuprinsul n-are obiceiuri mai fine, aici chiar că trebuie să ai mintea odihnită şi să fii cu ochii în paişpe, că nu mai ai de-a face cu o entitate oarecum idealistă şi naivă, cum era introducerea, ci cu nişte grupuri organizate, bine puse la punct dar ale căror intenţii îţi scapă, o şerpărie de personaje, situaţii şi interese care-şi dispută supremaţia până când reuşesc să-ţi impună soluţia dorită de ele, indiferent de ce planuri aveai tu în cap. Aşa că cel mai bine-i să stabilesc de la început finalul. Odată bătut în cuie finalul, lumea interlopă de la cuprins dansează cum îi cânţi tu. Iar dacă nu-i convine, n-are decât să nu danseze! Dar ce-mi veni mie cu dansul? Şi dintr-odată am realizat că nu mai eram singur: la adăpostul întunericului, cineva îmi intrase în cameră pe fereastră. Şi îmi cânta, şi se unduia! Vai de mine, era chiar ea, Madonna! Poftim încurcătură. Mii de oameni o aşteptau la concert, au dat câte-o găleată de bani s-o audă, s-o vadă, s-o... audă, şi ea în camera mea, vai ce mai cânta şi se unduia! Dar eu dacă-mi pun ceva în cap, poate să-mi intre-n cameră şi Madonna, că-s tare ursuz şi lipsit de maniere. Aşa că i-am zis de la obraz: ştii ce, poţi să cânţi şi să te unduieşti cât vrei, dar afară, că eu acum am o treabă şi nici măcar tu cu 16 papi Benedict laolaltă n-o să mă abateţi cumva de la ea. Aşa i-am zis, dar asta n-a ajutat la nimic, căci ea se apropie şi mai mult, iar când luă o notă de sus, paharele de pe policioară i-au răspuns cu un zăngănit. I-am zis iar: degeaba cânţi şi te unduieşti că eu finalul nu-l schimb! Dar ea se apropie şi mai mult, iar când luă o notă de jos, o şosetă care se ascundea de o lună în spatele canapelei sări în mijlocul încăperii zvărcolindu-se ca un peşte pe uscat. Degeaba cânţi, i-am strigat, încercând să înhaţ şoseta, degeaba te unduieşti, că nu te bag nici măcar la cuprins, cât eşti tu de Madonna! Dar ea se apropie şi mai mult, şi luă o notă nici de jos nici de sus, ci fix din mijlocul grădinii Edenului, din pomul oprit. Şi-atunci povestea uită de poruncile mele şi muşcă pofticioasă din nota aia şi imediat i s-au deschis ochii, a cunoscut că era goală, a înhăţat şoseta din mijlocul încăperii şi s-a acoperit cu ea.

O faptă bună

Coborâse întunericul de ceva vreme şi mă grăbeam spre casă, mai degrabă golit decât istovit după încă o zi de muncă. Dar nu o pot numi muncă, aşa cum greşit m-aş numi istovit. Când spun golit am o imagine foarte exactă în minte: acel fel de mâncare căruia dintr-o pudoare legitimă îi spunem escargot. Probabil pentru că rostirea cuvântului melc ne-ar trezi în memorie imaginea acelei fiinţe ascunse, sensibile, incredibil de fragile care-ţi iese în drum imediat după ploaie şi pentru care ţi se rupe inima în bucăţi dacă o striveşti cu pantoful din neatenţie. Nu e uşor de suportat sentimentul că aceeaşi fiiinţă şi-ar putea întinde spre tine ochişorii săi lungi în propria ta farfurie. În schimb escargot, ei bine, deşi evocă aceeaşi moluscă, numeşte o delicatescă preparată în cel mai pur stil franţuzesc, cu usturoi, cu pătrunjel şi cu unt. Vezi bine, ochişorii aceia tremurători trebuie astupaţi cu ingredientele cele mai bine alese ca să ne potolim conştiinţa. S-au născocit şi nişte instrumente speciale pentru servire, o furculiţă specială şi un fel de forceps minuscul. E un ritual anume aici, un rafinament secret pe care mulţi îl prelungesc agonic prin sugerea compulsivă a cochiliei, pentru golirea completă: un fel de eradicare. Ei bine, despre asta vorbesc. Ei bine, asta e starea. După o zi, care nu poate fi numită „de muncă“, în care ţi-au îndesat în craniu anumite măsuri de usturoi, pătrunjel şi unt, după care ţi-au golit craniul metodic, cu cel mai fin forceps şi cele mai speciale furculiţe, după care te-au supt, plescăind, până la ultima fărâmiţă. Ah, da: cică Papa a introdus melcii în lista mâncărilor de post.

Coborâse întunericul de ceva vreme şi mă zoream, aşa golit, cu bucuria tâmpă că mai apuc slujba de Înviere. Mi-am aprins o ţigară şi, după câţiva paşi mi-au sărit în drum două arătări mici, ca doi melcişori, care mi-au cerut o ţigară. Am dus mâna la buzunar şi-n clipa aia incredibil de lungă am apucat să observ că am în faţă doi prunci ai străzii, două copile. Pentru o clipă, cele două ţigări pe care le apucasem să le scot din pachet au rămas pe jumătate afară, ca doi ochişori de melc, în timp ce apucam să mă-ntreb, cu voce tare, ca orice adult idiot, cu craniul golit, dacă nu s-au apucat de fumat prea devreme. Ochii mi-au alunecat însă pe pungile de aurolac pe care le strângeau în mânuţe, iar degetele au continuat să scoată mecanic ţigările, şi le-au întins. Îmi dai şi-un foc? făcu una dintre copile, şi mâna mi-a tremurat teribil, teribil de mult, până ce i-a aprins şi ţigara. Ca şi cum gestul era pe jumătate iertat dacă aş fi refuzat să i-o şi aprind. Ca şi cum craniul meu golit striga după usturoi, pătrunjel şi unt ca să-şi stingă fărâma de conştiinţă.
Nici acum nu-mi dau seama exact ce-am făcut. Îndepărtându-mă cu paşi repezi, mai greu decât întunericul, am ştiut doar că ratasem deja adevărata slujbă de Înviere.

Fiecare copil al străzii este eşecul nostru. Nu al tuturor, ci al fiecăruia dintre noi. Este, cu siguranţă, eşecul meu personal. O vină fundamentală, pe care nu mă pricep să o repar pentru că nu mi-o asum. Şi pentru că nu ştiu răspunsul la ceva atât de simplu înseamnă că nu sunt, de fapt, în stare de nimic. Totuşi în noaptea asta, târziu, voi mânca. Ce mă aşteaptă pe masă? Un castron de borş din care aş putea jura că mă priveşte, lung, un cap de miel.