Titanic Fals
Grosu vs. Stănescu
poem
[pentru Victor]
spune-mi, dacă poemul acesta ar fi bolnav de gută,
nu-i aşa că ai citi doar câte-o silabă,
cel mult câte-un cuvânt pe zi
doar ca să nu-l vezi, cumva, şchiopătând?
Se afișează postările cu eticheta Titanic Fals. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Titanic Fals. Afișați toate postările
duminică, 29 mai 2011
Cuiul [ţigara de după]
Ieri am fost la atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă, condus de Dumitru Crudu. Tema şedinţei: parodierea unui text recent publicat în România Literară - poemul Cuibul de Adrian Popescu.
iată textul meu:
Cuiul [ţigara de după]
Un cui. De ce-i bătut? Din oarbe ticuri,
Când un ciocan s-a-mpreunat c-o mână
Şi-ar sta în cuibul ei o săptămână:
Precum iubeţii-n pat de borangicuri
După amor, fumează într-o rână.
iată textul meu:
Cuiul [ţigara de după]
Un cui. De ce-i bătut? Din oarbe ticuri,
Când un ciocan s-a-mpreunat c-o mână
Şi-ar sta în cuibul ei o săptămână:
Precum iubeţii-n pat de borangicuri
După amor, fumează într-o rână.
vineri, 21 ianuarie 2011
Grosu vs. Doinaş
Titanic Fals
Isteţul cu roţi de argint
Un prinţ în Merţan îndrăgind deplasarea
pe plajă spre marea cea neagră gonea.
Tăindu-şi adânc în nisipuri cărarea
lovea în claxonul de-argint şi răcnea:
-Feriţi, că vă taie-n bucăţi mai concise
isteţul cu roţi de argint valoros
ce nu ştie frica şi greu de ucis e
da-i vine să verse la mersul pe jos!
- Străine, făceau servitorii-n sandale,
maşini ca acesta n-au drum pe aici,
mai bine te-ntorci pe şosele tale
că-ncolo e apă, şi zău, te complici.
Dar prinţul trecea claxonând înainte,
scobea decolteuri cu ochi lipitori,
zvârlind din culcuş fetişcana fierbinte
ce-n slip îşi îndeasă absconse comori.
Spre nuri îşi zorea cauciucul cel gros:
- Veniţi, că vă-mbracă-n benzină cu plumb
isteţul cu roţi de argint amoros,
veniţi, cum America vru la Columb!
- Străine, mai şterge-ţi parbrizul de muci,
ziceau slujnicuţe cu alb poponeţ
iar el clefăia claxonându-le: buci!
şi dinţi-i sticleau pecum ou-n coteţ.
Şi-n valuri ţâşnea spumegând glamuros:
- Priviţi cum şi marea se face covor
în calea versatului prinţ musculos,
priviţi cum îi linge nervosul picior!
- Străine, e moartea, cu tronc o să-i pici,
ziceau valuri albe cu pieptul de preţ,
dar el claxona veselindu-se: brici!
şi-n volburi lucea viitoru-i măreţ
Iar el doar vâslea, jubilând, din măsele:
- Priviţi unde-şi află parcare şi loc
isteţul cu roţi de argint din manele,
priviţi şi-l cântaţi în baladele rock!
- Străine, de-acum te-ai pişat în bocanci,
şopteau meduze plescăind îndrăzneţ,
dar el grohăi zvârcolindu-se: canci!
la ceruri suind ca un pârţ de mistreţ.
Sub bolţi pâlpâia ca-n văzduh păpădia:
- Priviţi cum îşi face select avatar
isteţul ce maxim iubea melodia!
priviţi şi filmaţi-l, daţi poze la ziar!
- Străine, eşti mort ca un floc în obor,
ziceau neutrinii râzând cu dispreţ
dar el pâlpâia consolându-se: zbor!
şi încă zvâcnea din nimicul pizdeţ.
Dar unul din îngerii palizi ai bolţii
ce-n ceruri lingea pe un băţ acadea
scăpă un vânt inocent de emoţii
şi-l stinse, cum ştergi un pantof de perdea.
duminică, 7 februarie 2010
Grosu vs. Mihail Vakulovski (3)
Titanic Fals
Miau
să fii femeie să stai la ultimul etaj al pantofilor negri cu toc
şi să priveşti în jos
unde bărbaţi colţuroşi să răstesc şi se-nfig unii-n alţii
ca pietrele cubice din Lipscani
şi dogoarea ochilor tăi să bată până la Mogoşoaia
unde statuia lui Lenin zace întinsă în iarbă
cap la cap cu statuia lui Petru Groza
şi iarba din jurul lor să se veselească să crească
şi să-i întoarcă unul spre altul să le aţâţe nările cu cruzimea ei verde
şi-atâta libov să stârnească în jur încât
Petru să lingă obrazul coclit al lui Vladimir ca o mâţă
şi Vladimir să-i răspundă blajin
cu un tremur profund democratic din ţăcălie
să gâlgâie viaţa oriunde-ţi deschizi axilele
să ştii că e bine
şi să te minunezi c-ai avut norocul ăsta
să fii femeie
să stai la fereastra acestei rochii mulate negre
şi să-ţi ridici uşor glezna ştiind că pământul va sălta lacom
să ţi-o sărute
să te laşi adulmecată de aerul dimineţii
să îi întinzi carnea ta lăsându-l să-i poarte solia
pe noptieră masă scaun pereţi şi alei
apoi să te scalde în aurul zilei până-l duci la ruină
iar ţie să-ţi vină subit să te cuibăreşti
în sufletul strâmt al străinului
care nici n-a aflat că exişti
*Textul parodiat poate fi lecturat aici.
Miau
să fii femeie să stai la ultimul etaj al pantofilor negri cu toc
şi să priveşti în jos
unde bărbaţi colţuroşi să răstesc şi se-nfig unii-n alţii
ca pietrele cubice din Lipscani
şi dogoarea ochilor tăi să bată până la Mogoşoaia
unde statuia lui Lenin zace întinsă în iarbă
cap la cap cu statuia lui Petru Groza
şi iarba din jurul lor să se veselească să crească
şi să-i întoarcă unul spre altul să le aţâţe nările cu cruzimea ei verde
şi-atâta libov să stârnească în jur încât
Petru să lingă obrazul coclit al lui Vladimir ca o mâţă
şi Vladimir să-i răspundă blajin
cu un tremur profund democratic din ţăcălie
să gâlgâie viaţa oriunde-ţi deschizi axilele
să ştii că e bine
şi să te minunezi c-ai avut norocul ăsta
să fii femeie
să stai la fereastra acestei rochii mulate negre
şi să-ţi ridici uşor glezna ştiind că pământul va sălta lacom
să ţi-o sărute
să te laşi adulmecată de aerul dimineţii
să îi întinzi carnea ta lăsându-l să-i poarte solia
pe noptieră masă scaun pereţi şi alei
apoi să te scalde în aurul zilei până-l duci la ruină
iar ţie să-ţi vină subit să te cuibăreşti
în sufletul strâmt al străinului
care nici n-a aflat că exişti
*Textul parodiat poate fi lecturat aici.
marți, 2 februarie 2010
Grosu vs. Cărtărescu feat. Bacovia
Claudiu Komartin mă face cu ou şi oţel pe blogul său pentru absenţa nemotivată de la evenimentul de sâmbătă de la AFI Palace Cotroceni, Literatură de firmă. Are, mai mult ca sigur, dreptate. S-ar spune că am scăpat ieftin. Mi-am asumat asta, cu 11 ore înainte de termen, dintr-o crampă existenţială greu de obiectivat - pur şi simplu nu puteam funcţiona rezonabil, iar prezenţa mea ar fi dăunat mai mult ca absenţa. Nu-mi imaginam c-aş fi indispensabil, necum că alţi doi poeţi vor lipsi. Credeam că va găsi dintr-un pocnet din degete alt invitat, în mod sigur mai bun. Ar fi trebuit să fac chiar eu asta, să găsesc invitatul minune. Mi-am amintit de-o poveste, cum că se-ntâmplă şi la case mai mari (ce spun case, de-a dreptul zgârie nori!) Nu ştiu dacă mi-e permis să o spun, aşa că n-am să dau nume: un institut cultural străin organiza în capitală un concert simfonic a cărui vedetă era marele violonist X. Nimeni nu-i anunţase, însă, că omul, lovit de-o crampă existenţială ocultă, hotărâse pe ultima sută de metri să nu mai vină. Făcuse, însă, ceva admirabil: o rugase pe marea violonistă Y să-i ţină locul. Iar ea şi-a verificat agenda, a fugit la aeroport şi-a telefonat în Bucureşti să-şi anunţe venirea, înşirându-şi, scurt şi la obiect, pretenţiile: o rochie de gală (pentru că nu apucase să se ocupe de asta) şi condiţii rezonabile de securitate pentru vioara cu care venea: un Stradivarius! Vestea a creat multă panică în rândul organizatorilor, mai ales că afişele anunţau alt invitat. Dar până la urmă a ieşit cum nu se poate mai bine, unde mai pui Stradivarius-ul, adus incognito la concert, şi despre care n-a aflat nimeni. Superb! (Pe câte alte afişe am văzut numele instrumentului, îngroşat caraghios, eclipsându-l chiar şi pe cel al solistului...) Păstrând, fireşte, proporţiile, iată ce vreau să vă spun: în ce mă priveşte, întrucât crampa de care v-am zis e reală, şi chiar nu puteam să ajung, vina pe care mi-o asum până la capăt e că n-am găsit Stradivarius-ul. De fapt îl găsisem, dar n-aveam cum să-l conving, în cele 11 ore rămase, să vină singur acolo. Încerc acum, o reparaţie pur simbolică, cu scuzele de rigoare pentru cei care-au venit pentru mine la AFI Palace Cotroceni: iată o fărâmă din ce pregătisem pentru Literatura de firmă - o parodie din colecţia Titanic Fals (că tot sunt acum la modă discuţiile despre zeul copy-paste, lol), un brand în toată puterea cuvântului: Mircea Cărtărescu. (Originalul poate fi lecturat aici).
Titanic Fals
Pi stilul lui Bacovia
e seară şi-mi ninge în pat
zăpada-n cearşafuri se lasă
lumina din bec a-ngheţat
şi-atârnă în ţurţuri prin casă
şi perna a scos un lătrat
ies aburi din alb frigider
eu cred că Yasser Arafat
se-ascunde acolo de ger
e noapte şi ninge versat
troiene-s în drum spre toaletă
icnind cu fermoarul crăpat
o copcă îmi tai în chiuvetă
Titanic Fals
Pi stilul lui Bacovia
e seară şi-mi ninge în pat
zăpada-n cearşafuri se lasă
lumina din bec a-ngheţat
şi-atârnă în ţurţuri prin casă
şi perna a scos un lătrat
ies aburi din alb frigider
eu cred că Yasser Arafat
se-ascunde acolo de ger
e noapte şi ninge versat
troiene-s în drum spre toaletă
icnind cu fermoarul crăpat
o copcă îmi tai în chiuvetă
vineri, 31 iulie 2009
Grosu vs. Ioan Flora feat. Sorescu
Titanic Fals
Lupta voluntară a poemului cu poetul
La secţia de cracare catalitică a rafinăriei poetice Eminescu
din strada Eminescu, din oraşul Eminescu
a ieşit din cuptor în luna lui Cuptor a anului Eminescu
Marele Poem Eminescu.
Criticii de la Asociaţia Criticilor Voluntari Eminescu
sosiră cât ai bate din palme
cu fulgerătoarele lor motostivuitoare Eminescu,
cu neprihănitele, cu explozivele, cu inepuizabilele lor
stilouri şi sugative marca Eminescu
şi reuşiră să elogieze în timp record
Marele Poem Eminescu.
Elevii de la liceul industrial Eminescu,
din cartierul, din Piaţa Eminescu
înmânară apoi, căzând în genunchi în faţa
conducătorului secţiei de cracare,
fremătătoare buchete de plopi
fără soţ.
Era o atmosferă de reală însufleţire Eminescu
şi-n ochii trecătorilor începură să scânteieze
mici cuburi de lacrimi cu colţul ciobit
şi pe buzele lor se iviră, unul câte unul,
mici firişoare de necuvinte.
Un comisar însărcinat cu menţinerea ordinii publice
se sesiză din oficiu,
legitimă trecătorii şi află că toţi se numeau Stănescu,
îi duse la secţie, le luă declaraţii,
încheie tot atâtea procese verbale
pe care le semnă, consternat de propria-i faptă,
Stănescu.
Şi-apoi văzu că din tabloul cu ramă de aur
ce lumina încăperea îi zâmbea blând Stănescu,
din chihlimbarul broşei prinse de-al secretarei generos piept
îi zâmbea blând Stănescu,
ba chiar şi palele ventilatorului răpăiau sec, dar blând
Stă-nes-cu.
Fugi în stradă şi soarele–l pocni drept în cap
cu o rangă toată din aur, Stănescu.
Peste drum, şapte muncitori luau masa de prânz într-un şanţ.
Mâncau salam Stănescu şi beau ţuică de casă
dintr-o sticlă de vin Stănescu,
vorbeau despre meciul care urma să înceapă curând:
echipa locală de fotbal, Stănescu, primea vizita
echipei de polo Sorescu.
Meciul se anunţa palpitant,
terenul fusese parţial inundat,
să nu se alerge, dar nici să nu se înoate cu spor.
Toţi visau la remiză,
în cel mai pur împăciuitorism al acelor locuri.
Ploaia însă le strică tuturor socotelile,
o ploaie parcă scoasă din portofelul lui Noe,
prin care echipa de polo răzbi spre poarta adversă
fără drept de apel.
Rezultatul nu fu, aşadar, consemnat nicăieri.
Toată lumea se zăpăci într-un hal de nescris
de până şi Călinescu-i spunea lui Minulescu Dinescu.
Până-n zori, toate fură uitate.
Dar pentru că toate trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
li s-a spus Păunescu.
........................
[Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Ioan Flora, ba chiar să împart cu el camera, la Festivalul Days of Poetry & Wine din Medana/Slovenia. Atât a rămas, o ocazie - preţioasă şi ea. Flora n-a mai putut veni, iar după jumătate de an s-a şi stins. L-am reîntâlnit, însă, în straturile rarefiate al literaturii ca pe un clopot de sticlă în care mă puteam refugia să respir. Recent, Emilian Galaicu Păun mi-a înlesnit iar o astfel de întâlnire, pe blogul său. De data asta chiar am împărţit camera.]
Lupta voluntară a poemului cu poetul
La secţia de cracare catalitică a rafinăriei poetice Eminescu
din strada Eminescu, din oraşul Eminescu
a ieşit din cuptor în luna lui Cuptor a anului Eminescu
Marele Poem Eminescu.
Criticii de la Asociaţia Criticilor Voluntari Eminescu
sosiră cât ai bate din palme
cu fulgerătoarele lor motostivuitoare Eminescu,
cu neprihănitele, cu explozivele, cu inepuizabilele lor
stilouri şi sugative marca Eminescu
şi reuşiră să elogieze în timp record
Marele Poem Eminescu.
Elevii de la liceul industrial Eminescu,
din cartierul, din Piaţa Eminescu
înmânară apoi, căzând în genunchi în faţa
conducătorului secţiei de cracare,
fremătătoare buchete de plopi
fără soţ.
Era o atmosferă de reală însufleţire Eminescu
şi-n ochii trecătorilor începură să scânteieze
mici cuburi de lacrimi cu colţul ciobit
şi pe buzele lor se iviră, unul câte unul,
mici firişoare de necuvinte.
Un comisar însărcinat cu menţinerea ordinii publice
se sesiză din oficiu,
legitimă trecătorii şi află că toţi se numeau Stănescu,
îi duse la secţie, le luă declaraţii,
încheie tot atâtea procese verbale
pe care le semnă, consternat de propria-i faptă,
Stănescu.
Şi-apoi văzu că din tabloul cu ramă de aur
ce lumina încăperea îi zâmbea blând Stănescu,
din chihlimbarul broşei prinse de-al secretarei generos piept
îi zâmbea blând Stănescu,
ba chiar şi palele ventilatorului răpăiau sec, dar blând
Stă-nes-cu.
Fugi în stradă şi soarele–l pocni drept în cap
cu o rangă toată din aur, Stănescu.
Peste drum, şapte muncitori luau masa de prânz într-un şanţ.
Mâncau salam Stănescu şi beau ţuică de casă
dintr-o sticlă de vin Stănescu,
vorbeau despre meciul care urma să înceapă curând:
echipa locală de fotbal, Stănescu, primea vizita
echipei de polo Sorescu.
Meciul se anunţa palpitant,
terenul fusese parţial inundat,
să nu se alerge, dar nici să nu se înoate cu spor.
Toţi visau la remiză,
în cel mai pur împăciuitorism al acelor locuri.
Ploaia însă le strică tuturor socotelile,
o ploaie parcă scoasă din portofelul lui Noe,
prin care echipa de polo răzbi spre poarta adversă
fără drept de apel.
Rezultatul nu fu, aşadar, consemnat nicăieri.
Toată lumea se zăpăci într-un hal de nescris
de până şi Călinescu-i spunea lui Minulescu Dinescu.
Până-n zori, toate fură uitate.
Dar pentru că toate trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
li s-a spus Păunescu.
........................
[Am avut ocazia să-l întâlnesc pe Ioan Flora, ba chiar să împart cu el camera, la Festivalul Days of Poetry & Wine din Medana/Slovenia. Atât a rămas, o ocazie - preţioasă şi ea. Flora n-a mai putut veni, iar după jumătate de an s-a şi stins. L-am reîntâlnit, însă, în straturile rarefiate al literaturii ca pe un clopot de sticlă în care mă puteam refugia să respir. Recent, Emilian Galaicu Păun mi-a înlesnit iar o astfel de întâlnire, pe blogul său. De data asta chiar am împărţit camera.]
marți, 30 septembrie 2008
Grosu vs. Beigbeder
Titanic Fals
Simt nevoia unui start filosofic, aşa că încep cu spusele unui conaţional de-al personajului nostru, Bernard de Chartres, transcrise de Jean de Salisbury şi repetate nouă secole până la tocire: suntem nişte pitici căţăraţi pe umerii unor giganţi şi vedem mai mult şi mai departe decât înaintaşii noştri, nu pentru că ochii ne-ar fi mai ageri ci pentru că ne sprijinim pe spinările lor uriaşe. În ce mă priveşte, m-am născut doar cu 8 ani mai târziu decât Frédéric Beigbeder*. Vederea mă ajută, încă, destul de bine –el poartă, uneori, ochelari. Nu trag pe nas – el a fost prins, anul ăsta, prizând cocaină pe capota unei maşini. Nici rău de înălţime nu am, la cei 188 de centimetri cu care intimidez lustrele. În plus, abia am scăpat printre degetele king-kong-ului comunist şi-mi vine să vărs doar la gândul că m-ar putea prinde iar – pentru Frédéric, ca orice francez care se crede mai intelectual, comunismul e doar o fiţă cultă mai greu de îngurgitat, ca muzica dodecafonică, iar Marx e un fel de Schoenberg (între noi fie vorba, nici n-am exagerat cu comparaţia asta: sistemul lui Schoenberg chiar era un soi de comunism muzical, care propovăduia egalitatea şanselor pentru cele 12 sunete ale gamei cromanice, ele urmând să beneficieze de exact acelaşi număr de apariţii într-o partitură...) Cochetând, deci, cu comunismul (nu vă imaginaţi că ar fi un comunist „autentic“, doar priza cocaină!), şi având notorietatea unui super-publicitar** (cine nu i-a citit best seller-ul 99 de franci, sau 9,99 de lire, sau 14,99 de euro, sau 199.000 de lei ?), Frédéric s-a implicat serios în campania lui Robert Hue, liderul Partidului Comunist Francez, la alegerile prezidenţiale din 2002. S-a implicat aşa tare încât i-a adus cel mai slab rezultat din istorie: doar 3,37% din voturi, rezultat atât de urât încât PCF n-a putut justifica banii investiţi în campanie şi s-a trezit în plin colaps financiar. Aşadar, ce-ar mai fi de văzut de pe umerii lui Frédéric? Aceleaşi lucruri ştiute încă din vremea Ecclesiastului. Dar cu ceva mai mult farmec...
19,90 Leuro***
Pentru că meritaţi
Lumină de dimineaţă. O femeie - nici prea tânără nici prea bătrână, nici prea frumoasă nici prea urâtă, nici prea modernă nici expirată, nici bombă sexy nici ceai de tei - îşi verifică machiajul în oglindă, destul de mulţumită, apucă poşeta de pe spătarul unui scaun, cheile de pe masă şi iese din casă.
O staţie de autobuz foarte aglomerată. Plouă cu spume. Femeia stă pe bordură. Îşi acoperă creştetul cu poşeta şi se uită după autobuz aplecându-se mult în faţă. Trece o maşină şi o stropeşte din cap până-n picioare cu noroi. Soseşte autobuzul. Femeia e înghesuită puternic. Încearcă să apuce bara, ratează. Reuşeşte să se agaţe, urcă.
Lume năpustindu-se în autobuz. Femeia ocheşte un scaun liber. Se precipită, însă un puşti obez îi ia faţa şi ocupă locul. Puştiul mestecă gumă. Femeia contrariată, înghesuită. O gheată calcă pe pantoful ei cu toc. Ridică piciorul, caută cu vârful un loc liber; rămâne cu el semisuspendat pe câţiva centimetri liberi. La nivelul umerilor, un tip nebărbierit îi respiră în faţă: rânjet „amabil“, cariat, duhnitor. Femeia întoarce faţa, dar se blochează într-un braţ atârat de bară. La nivelul şoldurilor, o mână i se propteşte pe fesă. Femeia se roteşte iar, violent, şi nimereşte cu faţa în dreptul rânjetului respingător.
Un hol de firmă. Nişte tipi în costum, relaxaţi, zâmbăreţi, circulă, ies din birouri li intră, sprijină ziduri. Câţiva flirtează cu o femeiuşcă sexy: decolteu revărsat, fustă scurtă, mulată, tocuri pumnal. Femeia nici prea-prea nici foarte-foarte trece pe lângă ei cărând un teanc masiv de dosare. Priviri încrucişate cu femeiuşca-pumnal, săgeţi. Spilcuiţii nu schiţează nimic. Îi depăşeşte călcând nervoasă, un dosar de pe teanc alunecă, ea se redresează, încearcă să-şi echilibreze sarcina. Ratează şi teancul se revarsă. Cadru cu ea în genunchi, adunând foile în faţa unei uşi care se deschide brusc: un superior se împiedică de ea, îşi manifestă din plin iritarea.
O bucătărie. Lumină de seară. Un tip burtos, în maieu, aşezat la masă. Gesticulează nervos. Femeia îi pune în faţă o farfurie cu mâncare. Bărbatul o mătură de pe masă cu o lovitură de palmă. Femeia ripostează. Bărbatul se ridică brusc şi-i trage un pumn în faţă. Femeia cade pe spate.
Cadrul de la început. Lumină de dimineaţă. Femeia se machiază în faţa oglinzii. Insistă cu fondul de ten în dreptul unei vânătăi. Verifică rezultatul, relativ mulţumită: nu se mai vede nimic. Apucă poşeta de pe spătarul unui scaun, cheile de pe masă şi iese din casă. Ecran negru, sigla L'Oreal şi sloganul: Pentru că meritaţi!
Îndrăzneşte mai mult!
Un cartier oarecare. Un puşti de 10-12 ani, cu o sticlă în mână, sprijină un zid. Dă să ducă sticla la gură. Se-aude un scrâşnet de roţi şi puştiul întoarce privirea. Din capătul străzii apare o rablă nervoasă, frânează în dreptul lui şi din ea coboară cinci tipi aflaţi la vârsta majoratului. Se-ndreaptă spre el rânjind, schiţând gesturi de mare cafteală. Puştiul se-mpleticeşte, se-ntoarce şi-o rupe la fugă. Golanii sar după el. De câteva ori sunt gata să pună mâna pe el dar puştiul le scapă printre degete. Traversează în diagonală o stradă. Golanii se precipită evitând câteva maşini. Se-aude-o frână puternică, apoi zgomot de caroserie stâlcită. Cursa continuă pe-un trotuar mai aglomerat. Între puşti şi urmăritori apare-un cărucior de copil, golanii-l izbesc, bebeluşul zboară afară şi se izbeşte de caldarâm. Cursa se înteţeşte, urmăritorii răcnesc ca turbaţi, unul dintre ei flutură un cuţit. Puştiul sare în lături şi-n raza cuţitului se nimereşte fundul unei grăsane. Ţipete isterizate. Puştiul se caţără pe un gard, se-agaţă de-o sârmă ghimpată, se smuceşte disperat, îşi sfâşie pantalonii, scapă sticla din mână şi dispare de partea cealaltă a gardului. Golanii se reped la sticla căzută din care se scurge un suc. Unul dintre ei o înhaţă, o ridică la nivelul ochilor şi rînjeşte: a mai rămas un sfert dintr-o sticlă de 250 ml. O duce la gură, ceilalţi întind mâinile. Se aude un scrîşnet de frână, se schimbă focalizarea şi, pe trotuarul din partea cealaltă se vede o ceată de mascaţi ieşind dintr-o maşină şi năvălind într-o bancă. Pe ecran, sigla Pepsi şi sloganul: Îndrăzneşte mai mult!
.....................................................................
* n. 21 sept. 1965 în Neuilly-sur-Seine
** copywriter la CLM/BBDO apoi Young & Rubicam, de unde-a fost concediat după publicarea romanului 99 de franci
*** publicat prima oară în Agora on Line în 2005
Simt nevoia unui start filosofic, aşa că încep cu spusele unui conaţional de-al personajului nostru, Bernard de Chartres, transcrise de Jean de Salisbury şi repetate nouă secole până la tocire: suntem nişte pitici căţăraţi pe umerii unor giganţi şi vedem mai mult şi mai departe decât înaintaşii noştri, nu pentru că ochii ne-ar fi mai ageri ci pentru că ne sprijinim pe spinările lor uriaşe. În ce mă priveşte, m-am născut doar cu 8 ani mai târziu decât Frédéric Beigbeder*. Vederea mă ajută, încă, destul de bine –el poartă, uneori, ochelari. Nu trag pe nas – el a fost prins, anul ăsta, prizând cocaină pe capota unei maşini. Nici rău de înălţime nu am, la cei 188 de centimetri cu care intimidez lustrele. În plus, abia am scăpat printre degetele king-kong-ului comunist şi-mi vine să vărs doar la gândul că m-ar putea prinde iar – pentru Frédéric, ca orice francez care se crede mai intelectual, comunismul e doar o fiţă cultă mai greu de îngurgitat, ca muzica dodecafonică, iar Marx e un fel de Schoenberg (între noi fie vorba, nici n-am exagerat cu comparaţia asta: sistemul lui Schoenberg chiar era un soi de comunism muzical, care propovăduia egalitatea şanselor pentru cele 12 sunete ale gamei cromanice, ele urmând să beneficieze de exact acelaşi număr de apariţii într-o partitură...) Cochetând, deci, cu comunismul (nu vă imaginaţi că ar fi un comunist „autentic“, doar priza cocaină!), şi având notorietatea unui super-publicitar** (cine nu i-a citit best seller-ul 99 de franci, sau 9,99 de lire, sau 14,99 de euro, sau 199.000 de lei ?), Frédéric s-a implicat serios în campania lui Robert Hue, liderul Partidului Comunist Francez, la alegerile prezidenţiale din 2002. S-a implicat aşa tare încât i-a adus cel mai slab rezultat din istorie: doar 3,37% din voturi, rezultat atât de urât încât PCF n-a putut justifica banii investiţi în campanie şi s-a trezit în plin colaps financiar. Aşadar, ce-ar mai fi de văzut de pe umerii lui Frédéric? Aceleaşi lucruri ştiute încă din vremea Ecclesiastului. Dar cu ceva mai mult farmec...
19,90 Leuro***
Pentru că meritaţi
Lumină de dimineaţă. O femeie - nici prea tânără nici prea bătrână, nici prea frumoasă nici prea urâtă, nici prea modernă nici expirată, nici bombă sexy nici ceai de tei - îşi verifică machiajul în oglindă, destul de mulţumită, apucă poşeta de pe spătarul unui scaun, cheile de pe masă şi iese din casă.
O staţie de autobuz foarte aglomerată. Plouă cu spume. Femeia stă pe bordură. Îşi acoperă creştetul cu poşeta şi se uită după autobuz aplecându-se mult în faţă. Trece o maşină şi o stropeşte din cap până-n picioare cu noroi. Soseşte autobuzul. Femeia e înghesuită puternic. Încearcă să apuce bara, ratează. Reuşeşte să se agaţe, urcă.
Lume năpustindu-se în autobuz. Femeia ocheşte un scaun liber. Se precipită, însă un puşti obez îi ia faţa şi ocupă locul. Puştiul mestecă gumă. Femeia contrariată, înghesuită. O gheată calcă pe pantoful ei cu toc. Ridică piciorul, caută cu vârful un loc liber; rămâne cu el semisuspendat pe câţiva centimetri liberi. La nivelul umerilor, un tip nebărbierit îi respiră în faţă: rânjet „amabil“, cariat, duhnitor. Femeia întoarce faţa, dar se blochează într-un braţ atârat de bară. La nivelul şoldurilor, o mână i se propteşte pe fesă. Femeia se roteşte iar, violent, şi nimereşte cu faţa în dreptul rânjetului respingător.
Un hol de firmă. Nişte tipi în costum, relaxaţi, zâmbăreţi, circulă, ies din birouri li intră, sprijină ziduri. Câţiva flirtează cu o femeiuşcă sexy: decolteu revărsat, fustă scurtă, mulată, tocuri pumnal. Femeia nici prea-prea nici foarte-foarte trece pe lângă ei cărând un teanc masiv de dosare. Priviri încrucişate cu femeiuşca-pumnal, săgeţi. Spilcuiţii nu schiţează nimic. Îi depăşeşte călcând nervoasă, un dosar de pe teanc alunecă, ea se redresează, încearcă să-şi echilibreze sarcina. Ratează şi teancul se revarsă. Cadru cu ea în genunchi, adunând foile în faţa unei uşi care se deschide brusc: un superior se împiedică de ea, îşi manifestă din plin iritarea.
O bucătărie. Lumină de seară. Un tip burtos, în maieu, aşezat la masă. Gesticulează nervos. Femeia îi pune în faţă o farfurie cu mâncare. Bărbatul o mătură de pe masă cu o lovitură de palmă. Femeia ripostează. Bărbatul se ridică brusc şi-i trage un pumn în faţă. Femeia cade pe spate.
Cadrul de la început. Lumină de dimineaţă. Femeia se machiază în faţa oglinzii. Insistă cu fondul de ten în dreptul unei vânătăi. Verifică rezultatul, relativ mulţumită: nu se mai vede nimic. Apucă poşeta de pe spătarul unui scaun, cheile de pe masă şi iese din casă. Ecran negru, sigla L'Oreal şi sloganul: Pentru că meritaţi!
Îndrăzneşte mai mult!
Un cartier oarecare. Un puşti de 10-12 ani, cu o sticlă în mână, sprijină un zid. Dă să ducă sticla la gură. Se-aude un scrâşnet de roţi şi puştiul întoarce privirea. Din capătul străzii apare o rablă nervoasă, frânează în dreptul lui şi din ea coboară cinci tipi aflaţi la vârsta majoratului. Se-ndreaptă spre el rânjind, schiţând gesturi de mare cafteală. Puştiul se-mpleticeşte, se-ntoarce şi-o rupe la fugă. Golanii sar după el. De câteva ori sunt gata să pună mâna pe el dar puştiul le scapă printre degete. Traversează în diagonală o stradă. Golanii se precipită evitând câteva maşini. Se-aude-o frână puternică, apoi zgomot de caroserie stâlcită. Cursa continuă pe-un trotuar mai aglomerat. Între puşti şi urmăritori apare-un cărucior de copil, golanii-l izbesc, bebeluşul zboară afară şi se izbeşte de caldarâm. Cursa se înteţeşte, urmăritorii răcnesc ca turbaţi, unul dintre ei flutură un cuţit. Puştiul sare în lături şi-n raza cuţitului se nimereşte fundul unei grăsane. Ţipete isterizate. Puştiul se caţără pe un gard, se-agaţă de-o sârmă ghimpată, se smuceşte disperat, îşi sfâşie pantalonii, scapă sticla din mână şi dispare de partea cealaltă a gardului. Golanii se reped la sticla căzută din care se scurge un suc. Unul dintre ei o înhaţă, o ridică la nivelul ochilor şi rînjeşte: a mai rămas un sfert dintr-o sticlă de 250 ml. O duce la gură, ceilalţi întind mâinile. Se aude un scrîşnet de frână, se schimbă focalizarea şi, pe trotuarul din partea cealaltă se vede o ceată de mascaţi ieşind dintr-o maşină şi năvălind într-o bancă. Pe ecran, sigla Pepsi şi sloganul: Îndrăzneşte mai mult!
.....................................................................
* n. 21 sept. 1965 în Neuilly-sur-Seine
** copywriter la CLM/BBDO apoi Young & Rubicam, de unde-a fost concediat după publicarea romanului 99 de franci
*** publicat prima oară în Agora on Line în 2005
joi, 11 septembrie 2008
Grosu vs. Bacovia
Titanic Fals
După unii, George Andone Vasiliu şi-a ales pseudonimul Bacovia prin abrevierea expresiei Bachus via, Calea lui Bachus. După alţii, pentru a-şi aminti, în ceasuri mai tulburi, de locul naşterii (Bacău, 4/17 septembrie 1881). Cert e că sub poemul său de debut, Şi toate, publicat în Literatorul la 18 ani semna încă V. George. Tot pe atunci e datat şi poemul Amurg violet, inspirat de-o mică traumă din anii gimnaziului: într-o toamnă, rămăsese ferecat toată noaptea în turnul bisericii Precista din Bacău, din pricina unui paracliser distrat. De numele său mă leagă tot o traumă de gimnaziu, pe când o profesoară de desen se străduia să ne iniţieze în tainele cromaticii apelând la cele mai nobile forme de sincronism cultural: în timp ce ne arăta ilustrate după marii impresionişti, ne recita din Bacovia, despre care ne povestea că avusese şi mari virtuţi de desenator. Reţin un tablou de Monet peste care declama, obsesiv, poemul Amurg violet în timp ce ne provoca să scoatem, din apă şi acuarele, propriile capodopere. Pe umed, insista ea, lucraţi pe umed, lăsaţi culorile să se difuzeze lin. Nu ştiu dacă din vina ponositelor scule de creaţie din comerţul socialist, or doar din neghiobie şi nepricepere, eu pictam ca un elefant: degeaba înmuiam pensula în borcanul de iaurt în care ţineam apa şi geaba frecam cutia de acuarele, încercând să scot infinitele tonuri de mov reclamate, desenul meu refuza să iasă frumos. Lucrarea mea semăna cu un pansament prelevat de pe-o rană urât mirositoare şi, cu cât insistam mai mult, cu atât se brânzea hârtia mai tare. Mai enervant decât asta era faptul că priceputele clasei scoteau pe bandă rulantă, şi fără niciun efort, capodopere impresioniste sclipitoare şi vesele doar lansând, pe hârtia umedă, picături mari sau mici de albastru şi roşu... Dar uite, s-a întors roata. Să vedem ce brânză a ieşit!
Monosilab
Ieri am fost la vot, am ales un porc,
Ştiu.
Acum nu mai pot de-aici să mă scot
Viu.
Azi mă duc la mall, o să-mi iau carmol
Mult,
Creierul să-l ung, până o s-ajung
Cult.
Dacă aveam cap în loc de spanac,
Zic,
Poate alegeam un alt animal,
Şic.
Poate o belugă, un rechin cu glugă
Roz.
Astfel aş fi scos cel mai norocos
Loz.
Poate o meduză, un şarpe cu buză
Gri
Ar fi fost mai bine, cine poate
Şti
Amurg violet
Amurg de har în şevalet...
Omleta-n blid e violetă,
O tanti cântă la chiuvetă,
Stomacul meu e violet.
Amurg de apă-n robinet...
Pe ţevi e-aşa o linişte cochetă,
Şi tusea-n gât mi-e amuletă,
Oraşu-ntreg - un sterilet.
De ce, bre
Te uită cum ninge cu zebre...
Şi strada e plină cu peşte
Mai spune s-arunce şi-un cangur
Pe-asfalt să-l aud cum trosneşte.
Şi-aruncă fotoliul în sobă,
Să-nceapă de-acum nebunia,
De nu se dechide fereastra
Deschide măcar butelia.
Să bem chestiunea cu paiul,
Prefă-te şi tu că eşti tristă;
Citeşte-mi o listă de preţuri,
Să-mi curgă şi ochii-n batistă.
Ce cald e în ţeastă la mine...
Şi-mi creşte măseaua de minte,
Te uită cum ninge cu zebre
Nu râde... , că n-ai nici un dinte...
E zi de salariu în ceruri
Şi soarele n-o să mai vină,
Te uită cum arde parchetul
Nu râde, mai toarnă benzină.
Eu nu mă mai duc azi la coasă...
Potop e de-acum înainte,
Te uită cum ninge cu zebre,
Nu râde..., vîsleşte-nainte...
Sonet
E-o noapte udă, grea, să mori nu alta,
Prin ceaţă ca-n ligheanele cu zoaie
Ard, părăsite, tristele tramvaie
Ca-ntr-o şosetă fumegîndu-şi balta.
Prin noaptea neagră - ce-mi apare oare?
Chiar strada mea, cu blocuri minunate,
Le-aud tuşind prin ziduri descleiate
Ca nişte scoici călcate în picioare.
Ca bumerangul mă întorc spre casă,
Prin nori de pipi sau de borâtură,
Săltat în colţi de câini cu ceafa groasă.
Aici, în ganguri, ca o prăjitură
M-aşteaptă moartea, zăngănind din coasă,
Ea face-un pas, eu o sărut pe gură.
Lacustră
De-atâtea nopţi aud plouând,
Sunt singur ca un bold pe fustă,
Aud tavanul supurând
Peste planetă ca o crustă.
Şi parcă dorm întins pe-un peşte
Pândit de-o suplă mulinetă
Şi-un gâlgâit îmi aminteşte
Că n-am tras dopul la chiuvetă.
Jilav stomacul mi se-ndoaie
Hidrantul gros îl miruieşte
Şi simt cum de atâtea zoaie
Buricul mi se dezlipeşte.
De-atâtea nopţi aud venind
Ceva din cer - un fel de lustră,
Sau poate-o venă ruginind
În coşmelia sa lacustră.
Meridian
Sezonul verii s-a finit.
Hotelurile dorm în glastre,
De-acum pisicile-s albastre,
De-acum planeta s-a ţicnit.
Şi-apare iarna într-o joi,
Icnind de zor pe-o trotinetă...
Când vântul suflă în trompetă,
Oraşul pute-a usturoi.
După unii, George Andone Vasiliu şi-a ales pseudonimul Bacovia prin abrevierea expresiei Bachus via, Calea lui Bachus. După alţii, pentru a-şi aminti, în ceasuri mai tulburi, de locul naşterii (Bacău, 4/17 septembrie 1881). Cert e că sub poemul său de debut, Şi toate, publicat în Literatorul la 18 ani semna încă V. George. Tot pe atunci e datat şi poemul Amurg violet, inspirat de-o mică traumă din anii gimnaziului: într-o toamnă, rămăsese ferecat toată noaptea în turnul bisericii Precista din Bacău, din pricina unui paracliser distrat. De numele său mă leagă tot o traumă de gimnaziu, pe când o profesoară de desen se străduia să ne iniţieze în tainele cromaticii apelând la cele mai nobile forme de sincronism cultural: în timp ce ne arăta ilustrate după marii impresionişti, ne recita din Bacovia, despre care ne povestea că avusese şi mari virtuţi de desenator. Reţin un tablou de Monet peste care declama, obsesiv, poemul Amurg violet în timp ce ne provoca să scoatem, din apă şi acuarele, propriile capodopere. Pe umed, insista ea, lucraţi pe umed, lăsaţi culorile să se difuzeze lin. Nu ştiu dacă din vina ponositelor scule de creaţie din comerţul socialist, or doar din neghiobie şi nepricepere, eu pictam ca un elefant: degeaba înmuiam pensula în borcanul de iaurt în care ţineam apa şi geaba frecam cutia de acuarele, încercând să scot infinitele tonuri de mov reclamate, desenul meu refuza să iasă frumos. Lucrarea mea semăna cu un pansament prelevat de pe-o rană urât mirositoare şi, cu cât insistam mai mult, cu atât se brânzea hârtia mai tare. Mai enervant decât asta era faptul că priceputele clasei scoteau pe bandă rulantă, şi fără niciun efort, capodopere impresioniste sclipitoare şi vesele doar lansând, pe hârtia umedă, picături mari sau mici de albastru şi roşu... Dar uite, s-a întors roata. Să vedem ce brânză a ieşit!
Monosilab
Ieri am fost la vot, am ales un porc,
Ştiu.
Acum nu mai pot de-aici să mă scot
Viu.
Azi mă duc la mall, o să-mi iau carmol
Mult,
Creierul să-l ung, până o s-ajung
Cult.
Dacă aveam cap în loc de spanac,
Zic,
Poate alegeam un alt animal,
Şic.
Poate o belugă, un rechin cu glugă
Roz.
Astfel aş fi scos cel mai norocos
Loz.
Poate o meduză, un şarpe cu buză
Gri
Ar fi fost mai bine, cine poate
Şti
Amurg violet
Amurg de har în şevalet...
Omleta-n blid e violetă,
O tanti cântă la chiuvetă,
Stomacul meu e violet.
Amurg de apă-n robinet...
Pe ţevi e-aşa o linişte cochetă,
Şi tusea-n gât mi-e amuletă,
Oraşu-ntreg - un sterilet.
De ce, bre
Te uită cum ninge cu zebre...
Şi strada e plină cu peşte
Mai spune s-arunce şi-un cangur
Pe-asfalt să-l aud cum trosneşte.
Şi-aruncă fotoliul în sobă,
Să-nceapă de-acum nebunia,
De nu se dechide fereastra
Deschide măcar butelia.
Să bem chestiunea cu paiul,
Prefă-te şi tu că eşti tristă;
Citeşte-mi o listă de preţuri,
Să-mi curgă şi ochii-n batistă.
Ce cald e în ţeastă la mine...
Şi-mi creşte măseaua de minte,
Te uită cum ninge cu zebre
Nu râde... , că n-ai nici un dinte...
E zi de salariu în ceruri
Şi soarele n-o să mai vină,
Te uită cum arde parchetul
Nu râde, mai toarnă benzină.
Eu nu mă mai duc azi la coasă...
Potop e de-acum înainte,
Te uită cum ninge cu zebre,
Nu râde..., vîsleşte-nainte...
Sonet
E-o noapte udă, grea, să mori nu alta,
Prin ceaţă ca-n ligheanele cu zoaie
Ard, părăsite, tristele tramvaie
Ca-ntr-o şosetă fumegîndu-şi balta.
Prin noaptea neagră - ce-mi apare oare?
Chiar strada mea, cu blocuri minunate,
Le-aud tuşind prin ziduri descleiate
Ca nişte scoici călcate în picioare.
Ca bumerangul mă întorc spre casă,
Prin nori de pipi sau de borâtură,
Săltat în colţi de câini cu ceafa groasă.
Aici, în ganguri, ca o prăjitură
M-aşteaptă moartea, zăngănind din coasă,
Ea face-un pas, eu o sărut pe gură.
Lacustră
De-atâtea nopţi aud plouând,
Sunt singur ca un bold pe fustă,
Aud tavanul supurând
Peste planetă ca o crustă.
Şi parcă dorm întins pe-un peşte
Pândit de-o suplă mulinetă
Şi-un gâlgâit îmi aminteşte
Că n-am tras dopul la chiuvetă.
Jilav stomacul mi se-ndoaie
Hidrantul gros îl miruieşte
Şi simt cum de atâtea zoaie
Buricul mi se dezlipeşte.
De-atâtea nopţi aud venind
Ceva din cer - un fel de lustră,
Sau poate-o venă ruginind
În coşmelia sa lacustră.
Meridian
Sezonul verii s-a finit.
Hotelurile dorm în glastre,
De-acum pisicile-s albastre,
De-acum planeta s-a ţicnit.
Şi-apare iarna într-o joi,
Icnind de zor pe-o trotinetă...
Când vântul suflă în trompetă,
Oraşul pute-a usturoi.
vineri, 1 august 2008
Grosu vs. Mihai Vakulovski (2)
Titanic Fals
Când se spune despre anumiţi scriitori că sunt contemporani este semnalat, uneori, numai faptul că sunt încă în viaţă. Cum ar veni, ca-n toate domeniile de activitate, există două specii de contemporani: pensionari şi contribuabili. De data asta este vorba de un poet din a doua categorie: Mihai Vakulovski, născut în 10 august 1972 (la mulţi ani, la mulţi fani!!) în Antoneşti, Republica Moldova, în fosta URSS (care, în cheia de mai sus, este o Uniune ieşită la pensie). Mihai Vakulovski (acum cetăţean român şi poet UE) este atât de contemporan încât anumite poeme ale lui par să fi fost scrise mâine. Suficient de tentant cât să ne-apuce grija zilei de poimâine:
poem mustăcios pentru cei cu ochii închişi
dormi, cititorule, altfel nu vei afla niciodată.
oceanul umplut cu apă ţine părţile ruşinoase ascunse
aşa că din ţări ni se iţesc, decoltate, doar ţâţele.
dacă s-ar trage dopul, ne-ar rămâne planeta în pielea goală.
la Prut, ţâţele ţărilor gemene s-ar înălţa
ca turnurile Petronas din Kuala Lumpur
cu graniţa suspendată la 170 de metri-n văzduh.
iar straja uitată acolo ar adormi un somn lung
în care mustăţile i-ar creşte mari, invers ca la Dali,
cam un metru pe an.
după 170 de ani ar atinge pământul
şi, ca să nu urce pe ele furnicile sau alte gângănii,
vor fi unse cu var.
poem pentru iubita ta, iubimea mea
ce frumoasă este iubita ta au zis florile de câmp în cor cu cele de munte
ce frumoasă este iubita ta şi-au aprobat angajatele câmpul şi muntele
oferindu-i un post de conducere la secţia de mieroase
cât de frumoasă este iubita ta s-a interesat soarele care nu se putea uita la ea
avea ochelari de soare nu de iubire
ce frumoasă este iubita ta făcu cerul organizând o ploaie festivă
cu popcorn
ce frumoasă este iubita ta au zis apa plată şi cea bombată
ce frumos este iubit t scrise o tastatură căreia doar ce-i fugise o literă
sătulă de munca la negru
îi oferi postul ei şi sporuri de diacritice
e mai frumoasă decât elodia votau telespectatorii la otv
frumuseţe excesivă şi neadaptată la trafic notă agentul în procesul verbal
ce valori maxime va atinge chestionă agenţia de protecţie a mediului
alarmant derapaj estetic semnalau responsabilii nato
depăşiri nepermise ale cotei zonale de nuri raportă comisia ue
iubita ta a scăpat de secţia de mieroase de ochelarii de soare de ploaia de popcorn de ape a scăpat de munca la negru şi amenzi pentru poluare cu şarm
a scăpat de procese anchete şi clauze de salvgardare
dar cu mine-i va fi foarte greu!
----------------------------------------------------------
*[nu e prima oară când mă destrăbălez literar cu textele lui Mihai; un alt dezmăţ poate fi urmărit aici]
Când se spune despre anumiţi scriitori că sunt contemporani este semnalat, uneori, numai faptul că sunt încă în viaţă. Cum ar veni, ca-n toate domeniile de activitate, există două specii de contemporani: pensionari şi contribuabili. De data asta este vorba de un poet din a doua categorie: Mihai Vakulovski, născut în 10 august 1972 (la mulţi ani, la mulţi fani!!) în Antoneşti, Republica Moldova, în fosta URSS (care, în cheia de mai sus, este o Uniune ieşită la pensie). Mihai Vakulovski (acum cetăţean român şi poet UE) este atât de contemporan încât anumite poeme ale lui par să fi fost scrise mâine. Suficient de tentant cât să ne-apuce grija zilei de poimâine:
poem mustăcios pentru cei cu ochii închişi
dormi, cititorule, altfel nu vei afla niciodată.
oceanul umplut cu apă ţine părţile ruşinoase ascunse
aşa că din ţări ni se iţesc, decoltate, doar ţâţele.
dacă s-ar trage dopul, ne-ar rămâne planeta în pielea goală.
la Prut, ţâţele ţărilor gemene s-ar înălţa
ca turnurile Petronas din Kuala Lumpur
cu graniţa suspendată la 170 de metri-n văzduh.
iar straja uitată acolo ar adormi un somn lung
în care mustăţile i-ar creşte mari, invers ca la Dali,
cam un metru pe an.
după 170 de ani ar atinge pământul
şi, ca să nu urce pe ele furnicile sau alte gângănii,
vor fi unse cu var.
poem pentru iubita ta, iubimea mea
ce frumoasă este iubita ta au zis florile de câmp în cor cu cele de munte
ce frumoasă este iubita ta şi-au aprobat angajatele câmpul şi muntele
oferindu-i un post de conducere la secţia de mieroase
cât de frumoasă este iubita ta s-a interesat soarele care nu se putea uita la ea
avea ochelari de soare nu de iubire
ce frumoasă este iubita ta făcu cerul organizând o ploaie festivă
cu popcorn
ce frumoasă este iubita ta au zis apa plată şi cea bombată
ce frumos este iubit t scrise o tastatură căreia doar ce-i fugise o literă
sătulă de munca la negru
îi oferi postul ei şi sporuri de diacritice
e mai frumoasă decât elodia votau telespectatorii la otv
frumuseţe excesivă şi neadaptată la trafic notă agentul în procesul verbal
ce valori maxime va atinge chestionă agenţia de protecţie a mediului
alarmant derapaj estetic semnalau responsabilii nato
depăşiri nepermise ale cotei zonale de nuri raportă comisia ue
iubita ta a scăpat de secţia de mieroase de ochelarii de soare de ploaia de popcorn de ape a scăpat de munca la negru şi amenzi pentru poluare cu şarm
a scăpat de procese anchete şi clauze de salvgardare
dar cu mine-i va fi foarte greu!
----------------------------------------------------------
*[nu e prima oară când mă destrăbălez literar cu textele lui Mihai; un alt dezmăţ poate fi urmărit aici]
joi, 26 iunie 2008
Grosu vs. Păunescu
Titanic fals
Nu încape-ndoială că Adrian Păunescu (născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, Basarabia) e un poet mare, unul dintre cei mai mari... Atât de mare încât poezia, vâslind în el ca-n ocean, se mişcă uluitor de lejer: la cele peste 30 de tomuri umplute şi peste 1 milion de exemplare vândute, încă nu i s-au atins toate malurile. În urmă cu trei luni, postul de televiziune halternativă HappyFish (al cărui slogan este Generaţia 3 minute) şi-a propus să exploreze o nouă dimensiune păunesciană: în clipul Atac la porc, actorul Mihai Baranga a declamat, cu grimă hamletiană şi fără diacritice, o scrisoare de-a lui Păunescu din 28 mai 1982, adresată lui Ceauşescu.
La aşa spaţiu locativ hărăzit unui singur poet, cum ţi l-ai putea refuza ca loc de joacă, măcar pentru 3 minute? Fidel principiului că e mişto a scrie versuri în toate felurile (inclusiv de mâncare), vă propun şi eu 3 miuţe:
Repetabila pupare
Cine are arginţi, sub saltea, nu în gând,
Mai aude şi-n somn buza Iudei pupând.
Că am fost, că vom fi, ori că suntem faliţi,
Noi, pupând la icoane, am gusta nişte sfinţi.
Ce arginţi? Nişte ugere cu sfârcul bont
Pe când mieii mai sug doar extrase de cont,
Cum fecioara gonflabilă-i nudă mereu
Şi rugina în cui şi-a găsit Dumnezeu.
Ce arginţi? Nişte galbeni, acolo şi ei,
Ce ştiau, chiar precis, cât e suta de zei.
De-s spălaţi sau murdari, la originea lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor.
Să le fie stăpânul c-o treaptă mai om,
Câtă sfoară în ştreang, cât săpun şi cât pom!
Chiar acuma, când scriu, parcă i-aş număra,
Căci îi simt şi-i aud zăngănind undeva...
Precum luna căzând zi de zi în fântâni,
Miei bătrâni ce suntem, păzim lupii prin stâni.
Dacă blana şi-au tuns, de gingiile-i dor,
Dacă nu le-a rămas prin gâtlej vreun oscior...
Între gură şi maţ e un sat fără câini
Cum săpunul, de noi, nu se spală pe mâini.
Cine are arginţi, la ciorap, nu în gând,
Mai aude şi-n somn Ciomu-n el operând.
Că din toate ce sunt, e mai bine să ai
Nu salam de argint, ci un sul de parai.
Ochii Iudei plângând, lacrimi multe s-au tuns
Însă pentru frizer încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi arginţi? Mai au mucii stăpâni?
În uzina de cruci zilierii-s români.
Umiliţi de poveri şi cu sufletul plat,
Într-o ladă, un sac, un seif îngropat,
Ei aşteaptă şi-acum semne de la hârleţ
Să mai ungă oblonul la vreun şefuleţ,
Şi, ca nişte stafii, ei ne scapă de fisc,
Despre noi depănând o hernie de disc.
Cine are arginţi nu mai are trecut,
Cine are arginţi suflă-n lapte bătut.
I-au turnat, i-au bătut, i-au tăiat în felii,
La gâtlej de muieri spânzurau sidefii.
Ruginiţi pot părea, când n-ai cui să-i mai vinzi,
Şi în genere par şi niţel trimbulinzi.
Ba n-aud, nu miros, au zerouri prea mici,
Ba-i prea mare efort să-i topeşti şi să-i strici,
Apăsaţi, cocârjaţi, şi lipsiţi de tupeu,
Te întreabă de ştii vreun şef de muzeu.
Nu-i aşa că te-apucă o foame de porc,
Mai cu seamă când rima-n Ignat iar o storc?
Precum musca din câh îşi ia seva de zbor,
Kerosen din rahat ăstui falnic motor!
Mai avem, mai avem loc destul în statui
Şi în loc de vreun sfânt să pupăm frigărui
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
S-or rări foarte mult cei ce au cazier.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că nepoţi am ajuns pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un scurt şi devreme târziu,
Când voi scrie finalul ce n-am chef să-l scriu,
Vom pricepe de ce rujul iar s-a scumpit,
Pe când Iuda-n icoane pe blat s-a suit
Şi de ce, mai apoi, de-alte limbi va fi lins,
De ce plouă în guri, deşi-n maţe a nins,
Când tâlharul pe lemnul divin a ajuns
De-o vecie de limbi este, iată, străpuns.
Un om cu nişte stări
În lumea plină de jumări, eu sunt un om cu nişte stări.
În sus ce e? În jos nimic. În jos ce e? În sus nimic.
Vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri.
Eu sunt un om cu nişte stări, şi mă consult cu nişte garduri.
Eu sunt ca trenul fără gări, ca o absenţă de pe carduri.
Eu sunt un nas pe nişte nări, eu sunt marsupiul fără canguri.
Bătrâne, mortule, străine! nu înţeleg ce-aveţi cu mine,
Ştiu, stările ne sunt comune, dar mori atât de rar pe-aici,
Istoria vă poate spune că am ambiţii de chirpici.
Bumbacul însuşi poate spune ca am chiloţii foarte mici.
Vecina însăşi poate spune că foloseşte des un bici.
Pitagora vă poate spune că trei plus doi rezultă cinci.
Din când în când mai dau pe-acasă, de ce nu pot să fac când vin?
Şi aş putea aici, ca rimă, să bag cuvântul babuin.
Vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri,
Abia m-am aşezat în cur şi mă apucă nişte salturi,
Si dacă vreţi să fiu baladă, şi fiindcă eu n-am nici o stea,
Accept, râvnesc, visez să cadă ceva maro la moartea mea.
Accept, râvnesc, visez să nască acel maro o cucuvea.
Oale de zăpadă
Ninge fără noimă, ninge-ntr-o prostie,
Ninge cu fărâme de calorifer,
Ninge ca-ntr-o burtă plină cu iahnie,
Ninge ca la moartea unui frigider.
Câţi au fost afară şi-au lăsat mustaţă,
Câţi au stat în case au făcut flotări,
Ne aflăm în lume ca un coş pe faţă,
Zgândăriţi de unghii, storşi de remuşcări...
Ninge fără zahăr, nici o calorie
Nu ne umflă burta pân-la abator,
Ninge-a consolare, ca o alifie,
Ninge la fereastra din televizor...
Vai de noi, nevastă, ninge-a poezie,
Du-te iute-afară, să aduni de-un vers...
Poate-apare gazul iar în butelie
Să zburăm departe, până-n univers...
Ninge ca o geacă peste carnea noastră,
Ninge cu şosete peste tălpi de mort,
Spun deschis, iubito, treaba e albastră,
Parcă însuşi cerul a făcut avort...
Ninge-aşa, de sanchi, la mişto şi-aiurea,
Ninge prin trolee cu chiloţi de lemn,
Peste fruntea noastră ninge ca securea
Când din păr cucuiul se ridică demn...
Ninge ca-ntr-o nară prinsă în batistă,
Ninge lin cu ciorbă şi cu leuştean,
Ninge peste ţară (dacă mai există),
Ninge ca o rufă stoarsă-ntr-un lighean...
Nu încape-ndoială că Adrian Păunescu (născut la 20 iulie 1943 în Copăceni, Basarabia) e un poet mare, unul dintre cei mai mari... Atât de mare încât poezia, vâslind în el ca-n ocean, se mişcă uluitor de lejer: la cele peste 30 de tomuri umplute şi peste 1 milion de exemplare vândute, încă nu i s-au atins toate malurile. În urmă cu trei luni, postul de televiziune halternativă HappyFish (al cărui slogan este Generaţia 3 minute) şi-a propus să exploreze o nouă dimensiune păunesciană: în clipul Atac la porc, actorul Mihai Baranga a declamat, cu grimă hamletiană şi fără diacritice, o scrisoare de-a lui Păunescu din 28 mai 1982, adresată lui Ceauşescu.
La aşa spaţiu locativ hărăzit unui singur poet, cum ţi l-ai putea refuza ca loc de joacă, măcar pentru 3 minute? Fidel principiului că e mişto a scrie versuri în toate felurile (inclusiv de mâncare), vă propun şi eu 3 miuţe:
Repetabila pupare
Cine are arginţi, sub saltea, nu în gând,
Mai aude şi-n somn buza Iudei pupând.
Că am fost, că vom fi, ori că suntem faliţi,
Noi, pupând la icoane, am gusta nişte sfinţi.
Ce arginţi? Nişte ugere cu sfârcul bont
Pe când mieii mai sug doar extrase de cont,
Cum fecioara gonflabilă-i nudă mereu
Şi rugina în cui şi-a găsit Dumnezeu.
Ce arginţi? Nişte galbeni, acolo şi ei,
Ce ştiau, chiar precis, cât e suta de zei.
De-s spălaţi sau murdari, la originea lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor.
Să le fie stăpânul c-o treaptă mai om,
Câtă sfoară în ştreang, cât săpun şi cât pom!
Chiar acuma, când scriu, parcă i-aş număra,
Căci îi simt şi-i aud zăngănind undeva...
Precum luna căzând zi de zi în fântâni,
Miei bătrâni ce suntem, păzim lupii prin stâni.
Dacă blana şi-au tuns, de gingiile-i dor,
Dacă nu le-a rămas prin gâtlej vreun oscior...
Între gură şi maţ e un sat fără câini
Cum săpunul, de noi, nu se spală pe mâini.
Cine are arginţi, la ciorap, nu în gând,
Mai aude şi-n somn Ciomu-n el operând.
Că din toate ce sunt, e mai bine să ai
Nu salam de argint, ci un sul de parai.
Ochii Iudei plângând, lacrimi multe s-au tuns
Însă pentru frizer încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi arginţi? Mai au mucii stăpâni?
În uzina de cruci zilierii-s români.
Umiliţi de poveri şi cu sufletul plat,
Într-o ladă, un sac, un seif îngropat,
Ei aşteaptă şi-acum semne de la hârleţ
Să mai ungă oblonul la vreun şefuleţ,
Şi, ca nişte stafii, ei ne scapă de fisc,
Despre noi depănând o hernie de disc.
Cine are arginţi nu mai are trecut,
Cine are arginţi suflă-n lapte bătut.
I-au turnat, i-au bătut, i-au tăiat în felii,
La gâtlej de muieri spânzurau sidefii.
Ruginiţi pot părea, când n-ai cui să-i mai vinzi,
Şi în genere par şi niţel trimbulinzi.
Ba n-aud, nu miros, au zerouri prea mici,
Ba-i prea mare efort să-i topeşti şi să-i strici,
Apăsaţi, cocârjaţi, şi lipsiţi de tupeu,
Te întreabă de ştii vreun şef de muzeu.
Nu-i aşa că te-apucă o foame de porc,
Mai cu seamă când rima-n Ignat iar o storc?
Precum musca din câh îşi ia seva de zbor,
Kerosen din rahat ăstui falnic motor!
Mai avem, mai avem loc destul în statui
Şi în loc de vreun sfânt să pupăm frigărui
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
S-or rări foarte mult cei ce au cazier.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că nepoţi am ajuns pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un scurt şi devreme târziu,
Când voi scrie finalul ce n-am chef să-l scriu,
Vom pricepe de ce rujul iar s-a scumpit,
Pe când Iuda-n icoane pe blat s-a suit
Şi de ce, mai apoi, de-alte limbi va fi lins,
De ce plouă în guri, deşi-n maţe a nins,
Când tâlharul pe lemnul divin a ajuns
De-o vecie de limbi este, iată, străpuns.
Un om cu nişte stări
În lumea plină de jumări, eu sunt un om cu nişte stări.
În sus ce e? În jos nimic. În jos ce e? În sus nimic.
Vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri.
Eu sunt un om cu nişte stări, şi mă consult cu nişte garduri.
Eu sunt ca trenul fără gări, ca o absenţă de pe carduri.
Eu sunt un nas pe nişte nări, eu sunt marsupiul fără canguri.
Bătrâne, mortule, străine! nu înţeleg ce-aveţi cu mine,
Ştiu, stările ne sunt comune, dar mori atât de rar pe-aici,
Istoria vă poate spune că am ambiţii de chirpici.
Bumbacul însuşi poate spune ca am chiloţii foarte mici.
Vecina însăşi poate spune că foloseşte des un bici.
Pitagora vă poate spune că trei plus doi rezultă cinci.
Din când în când mai dau pe-acasă, de ce nu pot să fac când vin?
Şi aş putea aici, ca rimă, să bag cuvântul babuin.
Vecinul meu se cacă des, vecina foloseşte farduri,
Abia m-am aşezat în cur şi mă apucă nişte salturi,
Si dacă vreţi să fiu baladă, şi fiindcă eu n-am nici o stea,
Accept, râvnesc, visez să cadă ceva maro la moartea mea.
Accept, râvnesc, visez să nască acel maro o cucuvea.
Oale de zăpadă
Ninge fără noimă, ninge-ntr-o prostie,
Ninge cu fărâme de calorifer,
Ninge ca-ntr-o burtă plină cu iahnie,
Ninge ca la moartea unui frigider.
Câţi au fost afară şi-au lăsat mustaţă,
Câţi au stat în case au făcut flotări,
Ne aflăm în lume ca un coş pe faţă,
Zgândăriţi de unghii, storşi de remuşcări...
Ninge fără zahăr, nici o calorie
Nu ne umflă burta pân-la abator,
Ninge-a consolare, ca o alifie,
Ninge la fereastra din televizor...
Vai de noi, nevastă, ninge-a poezie,
Du-te iute-afară, să aduni de-un vers...
Poate-apare gazul iar în butelie
Să zburăm departe, până-n univers...
Ninge ca o geacă peste carnea noastră,
Ninge cu şosete peste tălpi de mort,
Spun deschis, iubito, treaba e albastră,
Parcă însuşi cerul a făcut avort...
Ninge-aşa, de sanchi, la mişto şi-aiurea,
Ninge prin trolee cu chiloţi de lemn,
Peste fruntea noastră ninge ca securea
Când din păr cucuiul se ridică demn...
Ninge ca-ntr-o nară prinsă în batistă,
Ninge lin cu ciorbă şi cu leuştean,
Ninge peste ţară (dacă mai există),
Ninge ca o rufă stoarsă-ntr-un lighean...
luni, 9 iunie 2008
Grosu vs. Ginsberg
Titanic fals
S-a spus că generaţia 2000 a murit. Altul, un optzecist, că aşa ceva nu există! Cum ar veni, undeva, după anii ’80, ne-am oprit. Dar ce-ar spune generaţia Beat? Nu la alcool mă refer (deşi, hm), ci la beatniks… Fără de care n-am mai flecări despre optzekişti, generaţii şi alte ulceraţii. S-ar nărui şandramaua. Fără Allen Ginsberg, de pildă. Născut la 3 iunie 1926, în Newark, New Jersey, a fost betoniera generaţiei Beat cu celebrul său Howl. Iar poemul America (1956) a cunoscut zeci, poate sute de parodii, parafraze, pastişe. Inclusiv pe la noi – de la Petru Ilieşu (cu patetica sa România –1996 şi România. Postscriptum –1999) şi Mircea Cărtărescu (”Clementina, ţi-am dat toată dragostea mea”) până la Marius Ianuş [cu al său Manifest anarhist - secţiunea Second hand news, despre care Mircea Ţuglea scria, în 2001, în Suplimentul de Marţi al Asalt: “un poem tras dupa America lui Ginsberg, s-a mai spus (îi este de altfel dedicat), la fel ca si “Clementina, ti-am dat toata dragostea mea” a lui Cărtărescu, de unde dubla sa raportare. N-am nici o îndoială, Ianuş l-a descoperit pe Ginsberg prin Cărtărescu (…Clementina” a redevenit, fireste, America/România”)]. sau, cel mai verde dintre toţi, Gelu Diaconu (”Aceasta nu e America” - 2008, cu o dedicaţie pentru… Marius Ianuş). De altfel, recent, Ianuş lansa, pe Hyperliteratura, ideea unei antologii de variaţiuni, deschise cu poemul-sursă America. Fireşte, e momentul să mă autocitez. Scriam în revista Tomis, acum jumătate de an, cât mai are poezia de-nvăţat de la jazz. Iar „jazzul e doar creaţie în paradis fiscal.“
...Cât despre mine, nu, n-am murit. Nici nu simt că m-aş fi născut. Mă simt bine. Dacă sunteţi curioşi, emigraţi în mine:
spamerica
nu-ţi cer nimic, n-am nimic de-mpărţit cu tine,
nici nu ştiu ce se dă la tine la coadă,
am văzut doar un şir de poeţi şi-am oprit.
chiar în frunte, primul la rând, ar fi ginsberg,
veni de cu noaptea, lăsă o traistă-n loc şi se duse.
nu cred să-i ţină nimeni rândul acum,
prea sunt mulţi.
doi dolari şi 27 de cenţi erau banii lui, însă alţii
ar spune că-i mult şi-atât, o avere,
alţii chiar sunt lihniţi, zici că-s scoşi de sub tren cu penseta,
el fuma firul ierbii, alţii s-au spetit şi l-au scris,
el făcea acnee cu marx, alţii ocnă,
el a fost comunist într-un uichend, şi-n altul
2500 de verzi pe o strofă-ţi ceru.
by the way, dacă vrei o carte de-a lui
doi dolari şi 27 de cenţi nu-ţi ajung.
america, poemul tău
azi se vinde prin allen ginsberg trust.
america, dacă-ţi arăt banii mei o să râzi?
doi tolari, o monedă suvenir din Slovenia
(între timp au trecut toţi la euro)
şi pe ea-i prinsă-n zbor, încrustată,
o rândunea.
de-ţi traduc, rândunea, înghiţitură sau gât
ţi-s totuna: one swallow.
two tolars = one swallow
ce porno sună,
one swallow does not make a summer,
america,
oare crezi că la început a fost cuvântul
dolar?
tatăl imaculatei se numea ioachim.
într-o mină de-argint din boemia, zi de zi
el îşi lăsa chipul în nişte oglinzi mici de metal.
din joachimsthal, valea lui ioachim, capul tatălui
venea pe taleri de-argint, din boemia.
dolarul, tolarul, talerul, aerul:
ce ciudat,
boemi li se spune şi celor lipsiţi de bani.
dolar, tolar, taler, talent:
înainte de ioachim,
pe când nu se scrisese nici biblia,
o juma’ de talent de aur făcea un talent de argint
talentul plin făcea 27 de kile de aur.
o măsură de aur, două de-argint sau un suflet.
america,
tot ce-aş putea să îţi dau vei fi luat deja
de la alţii.
america,
voi fi nevoit să trudesc 27 de ore pe zi? ajutor.
(america, tu când vei trece la euro?)
încerc să mă-ntorc la subiect într-un fel
deşi s-ar putea ca el să mă găsească pe mine.
america,
sunt atâţia la rând,
chiar şi morrison,
vrea să-ţi vândă mărgele pe-o jumătate de litru de aur:
l’america,
change the weather, change your luck
then he’ll teach ya how ta…
find yourself
l’america,
femurul tău e vena mea latină,
america,
blugii mei sunt cimitirul tău Père Lachaise,
oricum,
în faţa lui ginsberg era traista lui solomon carl
– sunt chirilov! i-a spus carl, trezindu-se.
– sunt mişchin! i-a răspuns allen.
howl!
dostoievski i-a făcut buni amici.
oricum în faţa lui solomon era traista lui dada,
în traista lui dada era tristan şi, oricum,
în faţa oricui e un spate.
america, oriunde te vei întoarce vei da
peste cadavrul meu delicios.
– sunt mai bătrân decât tine! strigam.
– ai fost o ejaculare! mi-a răspuns umbra.
howl!
geografia ne-a făcut buni duşmani.
america, frumoşii tăi învinşi
ar putea fi baloane de chewingum pe buza statuii lui david.
america, televizorul se uită la mine
şi capra-i mâncată de varză, este corect?
– să-ncercăm să schimbăm mirosul beatnicilor,
a zis carol,
deci schimbaţi cuvântul căcat cu trandafiri, a mai zis.
america,
toţi parfumează cadavrul.
apoi allen ţi-a scris:
stau în casă cu zilele şi mă holbez la trandafirii din budă.
america,
fă-ţi un trombon din femurul meu.
america, all the things you are
cu ella fitzgerald, cu sarah vaughn,
cu dizzy gillespie & charlie parker,
cu jarrett & dejohnette,
cu hall & metheny, acum zece ani,
şi poate-acum, chiar în clipa asta
apuci o felie de pâine
şi-ţi ungi pe ea o dulceaţă din trandafirii mei.
S-a spus că generaţia 2000 a murit. Altul, un optzecist, că aşa ceva nu există! Cum ar veni, undeva, după anii ’80, ne-am oprit. Dar ce-ar spune generaţia Beat? Nu la alcool mă refer (deşi, hm), ci la beatniks… Fără de care n-am mai flecări despre optzekişti, generaţii şi alte ulceraţii. S-ar nărui şandramaua. Fără Allen Ginsberg, de pildă. Născut la 3 iunie 1926, în Newark, New Jersey, a fost betoniera generaţiei Beat cu celebrul său Howl. Iar poemul America (1956) a cunoscut zeci, poate sute de parodii, parafraze, pastişe. Inclusiv pe la noi – de la Petru Ilieşu (cu patetica sa România –1996 şi România. Postscriptum –1999) şi Mircea Cărtărescu (”Clementina, ţi-am dat toată dragostea mea”) până la Marius Ianuş [cu al său Manifest anarhist - secţiunea Second hand news, despre care Mircea Ţuglea scria, în 2001, în Suplimentul de Marţi al Asalt: “un poem tras dupa America lui Ginsberg, s-a mai spus (îi este de altfel dedicat), la fel ca si “Clementina, ti-am dat toata dragostea mea” a lui Cărtărescu, de unde dubla sa raportare. N-am nici o îndoială, Ianuş l-a descoperit pe Ginsberg prin Cărtărescu (…Clementina” a redevenit, fireste, America/România”)]. sau, cel mai verde dintre toţi, Gelu Diaconu (”Aceasta nu e America” - 2008, cu o dedicaţie pentru… Marius Ianuş). De altfel, recent, Ianuş lansa, pe Hyperliteratura, ideea unei antologii de variaţiuni, deschise cu poemul-sursă America. Fireşte, e momentul să mă autocitez. Scriam în revista Tomis, acum jumătate de an, cât mai are poezia de-nvăţat de la jazz. Iar „jazzul e doar creaţie în paradis fiscal.“
...Cât despre mine, nu, n-am murit. Nici nu simt că m-aş fi născut. Mă simt bine. Dacă sunteţi curioşi, emigraţi în mine:
spamerica
nu-ţi cer nimic, n-am nimic de-mpărţit cu tine,
nici nu ştiu ce se dă la tine la coadă,
am văzut doar un şir de poeţi şi-am oprit.
chiar în frunte, primul la rând, ar fi ginsberg,
veni de cu noaptea, lăsă o traistă-n loc şi se duse.
nu cred să-i ţină nimeni rândul acum,
prea sunt mulţi.
doi dolari şi 27 de cenţi erau banii lui, însă alţii
ar spune că-i mult şi-atât, o avere,
alţii chiar sunt lihniţi, zici că-s scoşi de sub tren cu penseta,
el fuma firul ierbii, alţii s-au spetit şi l-au scris,
el făcea acnee cu marx, alţii ocnă,
el a fost comunist într-un uichend, şi-n altul
2500 de verzi pe o strofă-ţi ceru.
by the way, dacă vrei o carte de-a lui
doi dolari şi 27 de cenţi nu-ţi ajung.
america, poemul tău
azi se vinde prin allen ginsberg trust.
america, dacă-ţi arăt banii mei o să râzi?
doi tolari, o monedă suvenir din Slovenia
(între timp au trecut toţi la euro)
şi pe ea-i prinsă-n zbor, încrustată,
o rândunea.
de-ţi traduc, rândunea, înghiţitură sau gât
ţi-s totuna: one swallow.
two tolars = one swallow
ce porno sună,
one swallow does not make a summer,
america,
oare crezi că la început a fost cuvântul
dolar?
tatăl imaculatei se numea ioachim.
într-o mină de-argint din boemia, zi de zi
el îşi lăsa chipul în nişte oglinzi mici de metal.
din joachimsthal, valea lui ioachim, capul tatălui
venea pe taleri de-argint, din boemia.
dolarul, tolarul, talerul, aerul:
ce ciudat,
boemi li se spune şi celor lipsiţi de bani.
dolar, tolar, taler, talent:
înainte de ioachim,
pe când nu se scrisese nici biblia,
o juma’ de talent de aur făcea un talent de argint
talentul plin făcea 27 de kile de aur.
o măsură de aur, două de-argint sau un suflet.
america,
tot ce-aş putea să îţi dau vei fi luat deja
de la alţii.
america,
voi fi nevoit să trudesc 27 de ore pe zi? ajutor.
(america, tu când vei trece la euro?)
încerc să mă-ntorc la subiect într-un fel
deşi s-ar putea ca el să mă găsească pe mine.
america,
sunt atâţia la rând,
chiar şi morrison,
vrea să-ţi vândă mărgele pe-o jumătate de litru de aur:
l’america,
change the weather, change your luck
then he’ll teach ya how ta…
find yourself
l’america,
femurul tău e vena mea latină,
america,
blugii mei sunt cimitirul tău Père Lachaise,
oricum,
în faţa lui ginsberg era traista lui solomon carl
– sunt chirilov! i-a spus carl, trezindu-se.
– sunt mişchin! i-a răspuns allen.
howl!
dostoievski i-a făcut buni amici.
oricum în faţa lui solomon era traista lui dada,
în traista lui dada era tristan şi, oricum,
în faţa oricui e un spate.
america, oriunde te vei întoarce vei da
peste cadavrul meu delicios.
– sunt mai bătrân decât tine! strigam.
– ai fost o ejaculare! mi-a răspuns umbra.
howl!
geografia ne-a făcut buni duşmani.
america, frumoşii tăi învinşi
ar putea fi baloane de chewingum pe buza statuii lui david.
america, televizorul se uită la mine
şi capra-i mâncată de varză, este corect?
– să-ncercăm să schimbăm mirosul beatnicilor,
a zis carol,
deci schimbaţi cuvântul căcat cu trandafiri, a mai zis.
america,
toţi parfumează cadavrul.
apoi allen ţi-a scris:
stau în casă cu zilele şi mă holbez la trandafirii din budă.
america,
fă-ţi un trombon din femurul meu.
america, all the things you are
cu ella fitzgerald, cu sarah vaughn,
cu dizzy gillespie & charlie parker,
cu jarrett & dejohnette,
cu hall & metheny, acum zece ani,
şi poate-acum, chiar în clipa asta
apuci o felie de pâine
şi-ţi ungi pe ea o dulceaţă din trandafirii mei.
vineri, 22 februarie 2008
Grosu vs. Sorescu
Titanic Fals
Trebuia să se-ntâmple şi asta: Titanicul hoax a dat, acum, de un aisberg. Dar un aisberg de pluş, în care ţi-e drag să dai: Marin Sorescu (n.19 februarie 1936). Al cărui debut cu volumul de parodii Singur printre poeţi, în ciuda cunoscutelor oh-uri critice, n-a vărsat călimări peste degetele impiegaţilor literari, pentru care parodia e doar o subspecie, o rudă mai necioplită, mai de la ţară, a „marii literaturi“. Când fac referire la debutul sorescian, puritanii invocă, în locul venericului cuvânt (care-ncepe cu p), formula magică de „poezie satirică“... Dacă vatmanii marii noastre literaturi ar fi „furat“ un pic meserie de la breslele învecinate ar fi fost, poate, un pic mai limpezi la limbă şi, cu siguranţă, cu stomacul curat: în jazz, de pildă, termenul "parodie" nici măcar nu există, iar sensul secundar pe care Dex-ul îl dă astei nobile îndeletniciri („Imitaţie neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original“) ar fi o blasfemie. Căci ar nega chiar esenţa jazz-ului: libertatea şi bucuria de-a performa creativ chiar şi cu „jucăriile“ (temele) altora... În copilărie am prins, de la Harry Tavitian, patima audiţiilor comparate. Şi chiar acum (re)ascult tema After you’ve gone, cu Woody Allen (sic!) & his New Orleans Jazz Band... Prima versiune datează din 1918 şi-i este datorată lui Turner Layto. Între timp s-au mai „pronunţat“ asupra ei Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Woody Herman, Frank Sinatra, Judy Garland, Bessie Smith, Benny Goodman, Lionel Hampton, Phil Collins şi alte câteva sute de muzicieni... Asta nu e „satiră“! E doar creaţie în paradis fiscal... Despre asta e vorba şi-n cele ce urmează.
Am vrut să mă schimb
Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
L-am căutat şi pe Google şi-n stele,
Frumos ca o lună între măsele
Şi scump ca un sfinx cioplit în magiun.
Mai viu decât pofta înfiptă-n cui,
Nimic aidoma să nu mai fie,
La inimă bun să-l pui alifie,
Ca Gerovitalul pentru statui.
Pe scurt, că nu scriu vreun op frivol:
Din Cişmigiu până-n Vârful Pietrosu
Aflai numai unul, zis Mugur Grosu,
Pe care-l luase deja un diavol...
[versiunea originală poate fi lecturată aici]
Călău şi victimă. Natură moartă. Un pic.
Din lipsă de ocupaţie,
şi ca să nu fie aruncat în şomaj,
călăul îşi omoară timpul.
Nu-i uşor să căsăpeşti ceva în zilele noastre
şi-i prea târziu pentru reconversii profesionale.
Încă puţin şi iese la pensie
şi tot ce ştie e să omoare.
Ce să faci dacă ţi-ai ales o profesie dificilă, de nişă.
Mulţi au rămas pe drumuri,
bine mersi: acum dau în cap ca liber profesionişti.
Alţii au intrat în politică – asta da lovitură –
duc profesia mai departe, pe culmi nebănuite.
Ar fi vrut să poată face la fel, dar acolo
sunt arme sofisticate, de execuţie-n masă,
nu mai e loc de emoţii. Înainte, ce timpuri,
între călău şi victimă era un fel de relaţie,
laconică, bărbătească, puternică, absolută:
când ridica securea-n văzduh, ceva
ca un duh din înalt se lăsa,
dezlega şnurul nevăzut şi securea cădea
de la sine. Nu el, ci legile gravitaţiei
făceau treaba murdară. Nu el, ci atracţia universală rupea
căpăţâna de trup, cum atracţia firii
smulge seminţele unui bărbat! Dar acolo,
în clipa aia măruntă, dintre cer şi pământ
el şi victima aveau un rut secret, doar al lor,
un dans arzător, pasional şi brutal: ca şi dragostea!
Nu spasmul, ci drumul spre el îi unea. Şi clipa aia
se dilata nesfârşit, ca o undă
după ce undeva, într-un lac, fu zvârlită o piatră.
Unele-l mai ating şi acum, dar în vise,
ca nişte valuri calde vin pe sub el şi-l ridică,
spatele, braţele, pulpele i le ţin şi le leagănă,
şi-n clipa aia, dintre pat şi tavan, el surâde,
căci pe aburul ăla cald ar vâsli fericit o vecie.
...Dar, când cade la loc, în pat, ştie ce-a devenit:
o secure.
[originalul, "Călăul cu şapte mâini şi victima cu şapte capete", poate fi lecturat aici]
-------------------------------------------
* foto - Mugur Grosu / grofitti, 2005
Trebuia să se-ntâmple şi asta: Titanicul hoax a dat, acum, de un aisberg. Dar un aisberg de pluş, în care ţi-e drag să dai: Marin Sorescu (n.19 februarie 1936). Al cărui debut cu volumul de parodii Singur printre poeţi, în ciuda cunoscutelor oh-uri critice, n-a vărsat călimări peste degetele impiegaţilor literari, pentru care parodia e doar o subspecie, o rudă mai necioplită, mai de la ţară, a „marii literaturi“. Când fac referire la debutul sorescian, puritanii invocă, în locul venericului cuvânt (care-ncepe cu p), formula magică de „poezie satirică“... Dacă vatmanii marii noastre literaturi ar fi „furat“ un pic meserie de la breslele învecinate ar fi fost, poate, un pic mai limpezi la limbă şi, cu siguranţă, cu stomacul curat: în jazz, de pildă, termenul "parodie" nici măcar nu există, iar sensul secundar pe care Dex-ul îl dă astei nobile îndeletniciri („Imitaţie neizbutită, inferioară sau caricaturală a unui prototip, a unui original“) ar fi o blasfemie. Căci ar nega chiar esenţa jazz-ului: libertatea şi bucuria de-a performa creativ chiar şi cu „jucăriile“ (temele) altora... În copilărie am prins, de la Harry Tavitian, patima audiţiilor comparate. Şi chiar acum (re)ascult tema After you’ve gone, cu Woody Allen (sic!) & his New Orleans Jazz Band... Prima versiune datează din 1918 şi-i este datorată lui Turner Layto. Între timp s-au mai „pronunţat“ asupra ei Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Woody Herman, Frank Sinatra, Judy Garland, Bessie Smith, Benny Goodman, Lionel Hampton, Phil Collins şi alte câteva sute de muzicieni... Asta nu e „satiră“! E doar creaţie în paradis fiscal... Despre asta e vorba şi-n cele ce urmează.
Am vrut să mă schimb
Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
L-am căutat şi pe Google şi-n stele,
Frumos ca o lună între măsele
Şi scump ca un sfinx cioplit în magiun.
Mai viu decât pofta înfiptă-n cui,
Nimic aidoma să nu mai fie,
La inimă bun să-l pui alifie,
Ca Gerovitalul pentru statui.
Pe scurt, că nu scriu vreun op frivol:
Din Cişmigiu până-n Vârful Pietrosu
Aflai numai unul, zis Mugur Grosu,
Pe care-l luase deja un diavol...
[versiunea originală poate fi lecturată aici]
Călău şi victimă. Natură moartă. Un pic.
Din lipsă de ocupaţie,
şi ca să nu fie aruncat în şomaj,
călăul îşi omoară timpul.
Nu-i uşor să căsăpeşti ceva în zilele noastre
şi-i prea târziu pentru reconversii profesionale.
Încă puţin şi iese la pensie
şi tot ce ştie e să omoare.
Ce să faci dacă ţi-ai ales o profesie dificilă, de nişă.
Mulţi au rămas pe drumuri,
bine mersi: acum dau în cap ca liber profesionişti.
Alţii au intrat în politică – asta da lovitură –
duc profesia mai departe, pe culmi nebănuite.
Ar fi vrut să poată face la fel, dar acolo
sunt arme sofisticate, de execuţie-n masă,
nu mai e loc de emoţii. Înainte, ce timpuri,
între călău şi victimă era un fel de relaţie,
laconică, bărbătească, puternică, absolută:
când ridica securea-n văzduh, ceva
ca un duh din înalt se lăsa,
dezlega şnurul nevăzut şi securea cădea
de la sine. Nu el, ci legile gravitaţiei
făceau treaba murdară. Nu el, ci atracţia universală rupea
căpăţâna de trup, cum atracţia firii
smulge seminţele unui bărbat! Dar acolo,
în clipa aia măruntă, dintre cer şi pământ
el şi victima aveau un rut secret, doar al lor,
un dans arzător, pasional şi brutal: ca şi dragostea!
Nu spasmul, ci drumul spre el îi unea. Şi clipa aia
se dilata nesfârşit, ca o undă
după ce undeva, într-un lac, fu zvârlită o piatră.
Unele-l mai ating şi acum, dar în vise,
ca nişte valuri calde vin pe sub el şi-l ridică,
spatele, braţele, pulpele i le ţin şi le leagănă,
şi-n clipa aia, dintre pat şi tavan, el surâde,
căci pe aburul ăla cald ar vâsli fericit o vecie.
...Dar, când cade la loc, în pat, ştie ce-a devenit:
o secure.
[originalul, "Călăul cu şapte mâini şi victima cu şapte capete", poate fi lecturat aici]
-------------------------------------------
* foto - Mugur Grosu / grofitti, 2005
duminică, 30 decembrie 2007
Grosu vs. Caraman
Titanic Fals
Abia debutasem când i-am propus editorului Marin Mincu, drept recidivă, un op de parodii început prin 2000, Titanic Fals. Şi mi-a taiat-o scurt: “Nu! Mai scoate cel puţin un volum serios…, că-ţi sar rechinii la gât să ieşi aşa, fără operă!”. Abia îngăimai: „păi Sorescu… „Singur printre poeţi”… el chiar debutase cu parodii!“ MM împunse apodictic în aer cu degetul: „Da, dar era SORESCU!” Mi-a stat pe limbă să-i zic, dar m-a oprit degetul: …„da, însă doar el ştia, pe atunci, ca-i SORESCU!”… Între timp am mai publicat trei volume, deşi exerciţiul acesta – uneori polemic sau cinic, alteori pur stilistic – continuă şi acum. Redeschid acest dosar literar aici. Ghinionul (sau poate chiar ceva tradiţional creştin...) face ca noua „victimă“ să fie un apropiat: scriitorul, dramaturgul, bancherul, prietenul (când nu-i bancher...) Ştefan Caraman, născut în Tulcea la 3 ianuarie 1967 (la mulţi ani, la mulţi ani...) Piesa „atacată“ mai jos, M&M (couture a porter), a fost montată în 2001 de fenomenalul Szabo K. Istvan. M-am amuzat atunci, sub mustăţi, că regizorul a ales să „cripteze“ anumite monologuri în spaniolă... Apoi am avut acces la original, în volumul strâns de UNITEXT în 2003. Şi m-a pocnit ideea unei „didascalii întoarse“, spre dramaturg:
P & P (fouture a porter)
ACTORUL (superior şi ironic): Păsărica...! Iată chestiunea pentru care s-au sacrificat vieţi, la umbra cărora s-au scris piese de teatru tulburătoare (ironic şi complice), şi cu reţetă de casă... cuvântul în urma căruia nu rămân prea multe amintiri (arată discret spre cartea pe care-o ţine în mână). Păsărin şi Păsărel, Păsărel şi Păsărin... sună frumos (iar complice şi ironic) dar numai în limba lui Caraman.... dar de ce Caraman? (se preface că se gândeşte) în sfârşit... (schimbă subiectul). Toate marile iubiri se termină prost. Ca şi (iar complice) unele piese de teatru... Alte se termină excelent dar nu încep deloc bine. Şi, la naiba, altele-ncep complet aberant şi parcă nu se mai termină! (revenindu-şi) Dar ce-mi veni mie cu Caraman? (răsfoind cartea timp de două minute). Fiecare-a muşcat, măcar odată în viaţă, din mămăliga iubirii. Fiecare-a trăit un mare deranj intestinal... Doar istoria s-a scris în rama unei iubiri exemplare, de ţară (spre public). Puteţi înghiţi una ca asta? Păsărici... atâta dârdâială şi consum de resurse, atâta cheltuială de frică şi pentru ce? (revine la carte). Trebuie să treacă o cireadă de timp (măsurând cartea) pentru ca doi tipi încurcaţi într-o afacere personală să spună lumii banalul lor adevăr: s-a sfârşit!! S-a descâlcit!! Viaţa parcă se usucă şi-n noi şi se derulează după acelaşi scenariu: plictis, cinism, autism... (ridică privirile şi mişcă admirativ din cap, apoi revine, măsoară cartea din toate unghiurile). Şi totuşi de ce atâta risipă? Specia se înmulţeşte şi fără asta; instinctul primar e suficient. Atingere, frecţie, anerecţie (aparte)... n-a găsit altă rimă! (fals cutremurat) Dumnezeule! Cât cinism! (Revenind la carte, pe care-o deschide la întâmplare, cu vizibil efort de-a o studia în linişte). Dar de ce vă vorbesc acum despre păsărici?! Puteam să vă povestesc despre ceva mai peren şi mai nobil..., sau puteam, na, să flecărim despre fotbal, ori să ne întrebăm de ce nu poartă cămilele sutien! (gânditor) Chiar! Nu mi-a trecut asta prin cap.... (desenând în aer cocoaşele unei cămile ca şi cum ar palpa nişte sâni) Auzi, sutien... (revine la carte) Păsărin şi Păsărel pot fi oricare dintre voi.. Oricare! (Se-ndreaptă spre public) Nu vă regăsiţi? (Ridică de pe scenă o oglindă care lăţeşte şi deformează.) Priviţi-vă! (Spectatorii se contemplă şi chicotesc; dacă nu chicotesc, asta e.) Păsărin... Păsărel... (roteşte oglinda spre alţii) Păsărel şi Păsărin... (mieros) Vă cunoaşteţi? (fără să aştepte răspunsul, răcneşte) Fals! Păsărel şi Păsărin s-au născut doar aici! (arată în carte), sunt nişte per-so-na-je, nişte actanţi imuabili, constant aceeaşi dar unici... Dac-aţi fi fost chiar voi... (dilematic), cine mai era autorul? Unde mai era şpilul cu cartea? Unde replica memorabilă, unde poanta fără egal? (Către un spectator, îndoindu-şi urechea cu palma). Aveţi vreo replică memorabilă, măcar una?! Rostiţi-o! (Şi mai agresiv, sare de pe scenă) Care-i nobila dâră pe care-aţi catadicsit s-o lăsaţi în umilul nostru real? (Forţează o spectatoare să se ridice de pe scaun, indicând teatral locul gol.) Cum, nimic?! Totul curat şi uscat? Nici măcar o pată mică, un strop... (complice) Folosiţi absorbantul ăla bun? (Spre public). Cum îl găsiţi, aşa lăsaţi locul! Gol!! (Înaintează spre fundul sălii.) Deşi sunteţi vii, din carne şi oase şi fiere, aveţi nevoie de noi!! ...Ce vă aşteptaţi să găsiţi? ...Şi după voi vin alţii şi alţii şi alţii şi alţii... (îngână, ieşind) ...Păsărini şi păsărele, pe la teatru se adună.... (răcnind de pe hol) Na, acum descurcaţi-vă! (Revine, calm) ...Acum să văd teatrul vostru!
Abia debutasem când i-am propus editorului Marin Mincu, drept recidivă, un op de parodii început prin 2000, Titanic Fals. Şi mi-a taiat-o scurt: “Nu! Mai scoate cel puţin un volum serios…, că-ţi sar rechinii la gât să ieşi aşa, fără operă!”. Abia îngăimai: „păi Sorescu… „Singur printre poeţi”… el chiar debutase cu parodii!“ MM împunse apodictic în aer cu degetul: „Da, dar era SORESCU!” Mi-a stat pe limbă să-i zic, dar m-a oprit degetul: …„da, însă doar el ştia, pe atunci, ca-i SORESCU!”… Între timp am mai publicat trei volume, deşi exerciţiul acesta – uneori polemic sau cinic, alteori pur stilistic – continuă şi acum. Redeschid acest dosar literar aici. Ghinionul (sau poate chiar ceva tradiţional creştin...) face ca noua „victimă“ să fie un apropiat: scriitorul, dramaturgul, bancherul, prietenul (când nu-i bancher...) Ştefan Caraman, născut în Tulcea la 3 ianuarie 1967 (la mulţi ani, la mulţi ani...) Piesa „atacată“ mai jos, M&M (couture a porter), a fost montată în 2001 de fenomenalul Szabo K. Istvan. M-am amuzat atunci, sub mustăţi, că regizorul a ales să „cripteze“ anumite monologuri în spaniolă... Apoi am avut acces la original, în volumul strâns de UNITEXT în 2003. Şi m-a pocnit ideea unei „didascalii întoarse“, spre dramaturg:
P & P (fouture a porter)
ACTORUL (superior şi ironic): Păsărica...! Iată chestiunea pentru care s-au sacrificat vieţi, la umbra cărora s-au scris piese de teatru tulburătoare (ironic şi complice), şi cu reţetă de casă... cuvântul în urma căruia nu rămân prea multe amintiri (arată discret spre cartea pe care-o ţine în mână). Păsărin şi Păsărel, Păsărel şi Păsărin... sună frumos (iar complice şi ironic) dar numai în limba lui Caraman.... dar de ce Caraman? (se preface că se gândeşte) în sfârşit... (schimbă subiectul). Toate marile iubiri se termină prost. Ca şi (iar complice) unele piese de teatru... Alte se termină excelent dar nu încep deloc bine. Şi, la naiba, altele-ncep complet aberant şi parcă nu se mai termină! (revenindu-şi) Dar ce-mi veni mie cu Caraman? (răsfoind cartea timp de două minute). Fiecare-a muşcat, măcar odată în viaţă, din mămăliga iubirii. Fiecare-a trăit un mare deranj intestinal... Doar istoria s-a scris în rama unei iubiri exemplare, de ţară (spre public). Puteţi înghiţi una ca asta? Păsărici... atâta dârdâială şi consum de resurse, atâta cheltuială de frică şi pentru ce? (revine la carte). Trebuie să treacă o cireadă de timp (măsurând cartea) pentru ca doi tipi încurcaţi într-o afacere personală să spună lumii banalul lor adevăr: s-a sfârşit!! S-a descâlcit!! Viaţa parcă se usucă şi-n noi şi se derulează după acelaşi scenariu: plictis, cinism, autism... (ridică privirile şi mişcă admirativ din cap, apoi revine, măsoară cartea din toate unghiurile). Şi totuşi de ce atâta risipă? Specia se înmulţeşte şi fără asta; instinctul primar e suficient. Atingere, frecţie, anerecţie (aparte)... n-a găsit altă rimă! (fals cutremurat) Dumnezeule! Cât cinism! (Revenind la carte, pe care-o deschide la întâmplare, cu vizibil efort de-a o studia în linişte). Dar de ce vă vorbesc acum despre păsărici?! Puteam să vă povestesc despre ceva mai peren şi mai nobil..., sau puteam, na, să flecărim despre fotbal, ori să ne întrebăm de ce nu poartă cămilele sutien! (gânditor) Chiar! Nu mi-a trecut asta prin cap.... (desenând în aer cocoaşele unei cămile ca şi cum ar palpa nişte sâni) Auzi, sutien... (revine la carte) Păsărin şi Păsărel pot fi oricare dintre voi.. Oricare! (Se-ndreaptă spre public) Nu vă regăsiţi? (Ridică de pe scenă o oglindă care lăţeşte şi deformează.) Priviţi-vă! (Spectatorii se contemplă şi chicotesc; dacă nu chicotesc, asta e.) Păsărin... Păsărel... (roteşte oglinda spre alţii) Păsărel şi Păsărin... (mieros) Vă cunoaşteţi? (fără să aştepte răspunsul, răcneşte) Fals! Păsărel şi Păsărin s-au născut doar aici! (arată în carte), sunt nişte per-so-na-je, nişte actanţi imuabili, constant aceeaşi dar unici... Dac-aţi fi fost chiar voi... (dilematic), cine mai era autorul? Unde mai era şpilul cu cartea? Unde replica memorabilă, unde poanta fără egal? (Către un spectator, îndoindu-şi urechea cu palma). Aveţi vreo replică memorabilă, măcar una?! Rostiţi-o! (Şi mai agresiv, sare de pe scenă) Care-i nobila dâră pe care-aţi catadicsit s-o lăsaţi în umilul nostru real? (Forţează o spectatoare să se ridice de pe scaun, indicând teatral locul gol.) Cum, nimic?! Totul curat şi uscat? Nici măcar o pată mică, un strop... (complice) Folosiţi absorbantul ăla bun? (Spre public). Cum îl găsiţi, aşa lăsaţi locul! Gol!! (Înaintează spre fundul sălii.) Deşi sunteţi vii, din carne şi oase şi fiere, aveţi nevoie de noi!! ...Ce vă aşteptaţi să găsiţi? ...Şi după voi vin alţii şi alţii şi alţii şi alţii... (îngână, ieşind) ...Păsărini şi păsărele, pe la teatru se adună.... (răcnind de pe hol) Na, acum descurcaţi-vă! (Revine, calm) ...Acum să văd teatrul vostru!
vineri, 3 noiembrie 2006
HOAX
dragă cititorule
te rog trimite poezia aceasta la toţi prietenii tăi
şi spune-le ca la rândul lor s-o trimită la toţi prietenii
negreşit
această poezie cu 77 de versuri e miraculoasă şi sacră şi dacă
timp de 14 zile o vei trimte la cel puţin 77 de oameni
o mare minune se va lăsa
peste viaţa ta
şi-a celor dragi ţie
dacă dimpotrivă vei zvârli poezia la coş
sau vei întrerupe-n vreun fel acest lanţ poetic ce ne leagă de-acum
mare urgie va fi peste tine zbaterea limbii şi oaselor nor
de lăcuste ronţăind toată lumina
ochilor
tăi
preşedintele nichard rixon a primit această poezie prin poştă
a râs şi-a catalogat-o drept junk dar şase zile mai târziu
pe când se afla la toaletă i-a-nţepenit mâna pe penis
n-au reuşit să i-o descleşteze cu toată tehnologia
aşa c-au vrut să ţină toată povestea ascunsă până găseau antidotul
i-au zis preşedintelui să-şi ţină mâna sub haină la apariţii
dar ieşi un scandal de proporţii părea că se masturbează
în timp ce vorbea despre terorism încălzirea globală sau alte minuni
ale omenirii scăpă de linşaj fugind într-un mare
deşert şi-acum bântuie în genunchi cu mâna lipită
acolo
într-o dimineaţă josephitz stigl viceseniorul băncii mondiale
primi această poezie ştia care-i mersul
cu lanţul aşa că i-a dat-o imediat secretariei
cerându-i să o multiplice şi s-o treacă-n anexele acordurilor stand-by
toate bune
doar că secretara vărsă
din greşeală cafeaua peste original şi-apoi încercă
să o şteargă frecă ce frecă
până nu se mai înţelese nimic
şi-a zis că nu-i mare pierdere nu părea
cine ştie ce poezea aşa că a căutat ea pe net
ceva mai de soi ceva să meargă la inimă la semnarea acordurilor
găsi ceva tare frumos ceva de-al lui mircea
cărtărescu părea celebru
multiplică şi făcu imediat anexele necesare
şase zile mai târziu pe când semna memorandumul tehnic de înţelegere
suplimentar pentru aranjamentul stand-by cu o ţară
din africa
stiloul viceseniorului începu să curgă
n-ar fi fost mare lucru
doar că-n loc de cerneală stiloul lui vărsa sânge
încercă să-l ascundă la piept dar cămaşa
i se înroşi imediat iar sângele-acela ţâşnea
tot mai puternic curgea pe podea stropea sala
în câteva clipe trecu tuturor de genunchi
valuri roşii îi izbeau de pereţi rupeau strada josephitz
fu luat pe braţe săltat în elicopter evacuat
de urgenţă în zare toţi îşi vor aminti
cerul acela ca un cd zgâriat de palele roşii
însângeratul amurg de elicopter în ocean
dispărut fără noimă
tânăra oki wshima-ylpon e moştenitoarea unei averi fabuloase
tatăl său un afacerist nepalezo-nordcoreean valora
potrivit publicaţiei vorbes 1,4 miliarde şi asta
la începutul anului căci averea n-a încetat
să crească să crească fireşte că
vorbes nu divulgă sursa miracolelor n-aţi fi aflat niciodată
că-n primăvara trecută tânăra oki wshima primise o poezie misterioasă
de la tânărul ylpon – muzician şi compozitor de succes
după ce făcuse avere din imobiliare – a fost pe loc cucerită
a citit-o la toate prietenele şi la scurt timp după asta
toate-au luat-o în sus
iubirea averea iubirea averea
s-au căsătorit
acum tu prietene ştii că tot rodul acesta
toată roua şi pulberea aurie
de la poezie vine prietene iar tu nu vei trăda
nu vei rupe lanţul acesta
nu vei trăda nu vei rupe
lanţul iubirii aşa
leagă-te şi dă-l mai departe dă-l mai departe dă-l mai departe
miercuri, 18 octombrie 2006
Grosu vs. Grosu
Titanic fals
Sporovăind despre o firmă autohtonă de budigăi, un amic îmi relata încântat despre apariţia primelor sale falsuri pe piaţă: ce confirmare mai bună a calităţii, notorietăţii & indispensabilităţii decât imitaţia? Cum ar veni, abia atunci o marcă devine brand, când e piratată! Am stat si-am meditat îndelung la proprii mei budigăi. Ghinionist cum mă ştiu, epigonii mei, de-i apuc, vor fi aşa de mărunţi încât chinezii ar părea turnuri Eiffel. Până apuc eu un Mugur Grosu made in China autentic va curge mult Prut în Tamisa... Aşa că mai bine-mi regizez singur pirateria.
PRIETENUL EU
echipa minelui
deşi mă conduceam la prima repriză cu 1-0,
am preluat treptat controlul la mijlocul terenului
apoi, la o inspirată lovitură cu capul în colţul
mesei am reuşit egalarea. partida s-a echilibrat,
s-a instalat acalmia şi fiecare-şi tundea gazonul
în jumatatea sa de teren. însă,
din pricina marcajului defectuos eu-la-eu,
un neaşteptat contraatac pornit din sens opus
şi care părea să nu ducă nicăieri,
a fost urmat de o centrare la cap,
unde nu era nimeni: gol.
în faţa teribilei echipe a minelui,
care parcă prinsese aripi spre poarta mea,
am lăsat garda jos, obţinând o neaşteptată lovitură
de pedeapsă. am executat înalt, cu călcâiul,
contribuind decisiv la creşterea diferenţei mele
printr-un aotogol.
au spus c-am pierdut
pentru că mi-am dorit mai mult victoria.
prietendinţe
nu ştiu n-am fost de faţă
dar m-am consultat cu eu să aflu
care-s problema şi dacă
m-am vorbit pe la spate.
şi eu mi-a spus că în general
ar fi bine şi n-ar fi nimic
de reproşat. decât faptul
că e loc de mai bine.
loc adică din punct
de vedere strict locativ:
când prietenul nu-s de faţă
în locul gol al feţei ar putea
încăpea alta faţă
ca un fel de mină de pix
de rezervă dacă fireşte
prietenul sunt de acord
cu luarea în spaţiu.
am spus lui eu că-s de-acord
dacă-i doar provizoriu adică
să plec atunci când mă-ntorc
să nu ne-nmulţim pentru că
nici prietenul nu cred că
m-aş putea descurca
cu mai multe euri.
pe scurt:
un eu - un prieten!
cel mai bun prieten al eului
nu sunt de acord,
prietenul la nevoie se cunoaşte
dar cel mai bun prieten îmi fac nevoile în privat,
de-aia mai şi lipsesc uneori
şi-s de părere că nu e bine ca eul, în timpul asta, să-mi ducă lipsa.
fiecare să-şi ducă mai bine lipsa lui.
de exemplu dacă lui eu îi lipseşte nevasta de-acasă,
s-ar interpreta că cel mai bun prieten am dus-o?
dacă dimpotrivă eu o duce la un suc pe lipsa celui mai bun prieten
şi lipsa-i face cu ochiul nu-ştiu-cum iar eu ii pune mana pe cur
şi cel mai bun prieten apar tocmai atunci, la cine iau gâtul,
la eu sau la lipsă? aşa că mai bine nimeni să nu ducă nimic
purtătorul de cuvant
Instituţia Noastră îşi exprimă profunda îngândurare, adânca preocupare şi teribila încordare faţă de înteţirea fenomenelor de contrabandă cu euri. Avertizăm participanţii la trafic că utilizarea eurilor neomologate, fără certificate de provenienţă sau de calitate îndoielnică poate genera consecinţe şi nu numai. Instituţia Noastră va pune în circulaţie o listă cu cele mai evitabile euri, care urmează a fi date în urmărire generală, prin internet.
În privinţa aşa-numitei crize mondiale, asigurăm publicul consumator că există în ţară stocuri suficiente de euri calitative şi într-o gamă bogată de sortimente. sunt abilitat să confirm că în momentul de faţă negociem un import important de euri originale, din Statele Rănite, şi vom testa piaţa pentru o eventuală lărgire, în vederea unor sortimente de aditivi, de tip tuuri. nu, regret, nu pot să vă furnizez alte amănunte. lăsaţi-mă să trec. la revedereu.
-------------------------------------------------
*grafică de Mugur Grosu/ doi prieteni
Sporovăind despre o firmă autohtonă de budigăi, un amic îmi relata încântat despre apariţia primelor sale falsuri pe piaţă: ce confirmare mai bună a calităţii, notorietăţii & indispensabilităţii decât imitaţia? Cum ar veni, abia atunci o marcă devine brand, când e piratată! Am stat si-am meditat îndelung la proprii mei budigăi. Ghinionist cum mă ştiu, epigonii mei, de-i apuc, vor fi aşa de mărunţi încât chinezii ar părea turnuri Eiffel. Până apuc eu un Mugur Grosu made in China autentic va curge mult Prut în Tamisa... Aşa că mai bine-mi regizez singur pirateria.
PRIETENUL EU
echipa minelui
deşi mă conduceam la prima repriză cu 1-0,
am preluat treptat controlul la mijlocul terenului
apoi, la o inspirată lovitură cu capul în colţul
mesei am reuşit egalarea. partida s-a echilibrat,
s-a instalat acalmia şi fiecare-şi tundea gazonul
în jumatatea sa de teren. însă,
din pricina marcajului defectuos eu-la-eu,
un neaşteptat contraatac pornit din sens opus
şi care părea să nu ducă nicăieri,
a fost urmat de o centrare la cap,
unde nu era nimeni: gol.
în faţa teribilei echipe a minelui,
care parcă prinsese aripi spre poarta mea,
am lăsat garda jos, obţinând o neaşteptată lovitură
de pedeapsă. am executat înalt, cu călcâiul,
contribuind decisiv la creşterea diferenţei mele
printr-un aotogol.
au spus c-am pierdut
pentru că mi-am dorit mai mult victoria.
prietendinţe
nu ştiu n-am fost de faţă
dar m-am consultat cu eu să aflu
care-s problema şi dacă
m-am vorbit pe la spate.
şi eu mi-a spus că în general
ar fi bine şi n-ar fi nimic
de reproşat. decât faptul
că e loc de mai bine.
loc adică din punct
de vedere strict locativ:
când prietenul nu-s de faţă
în locul gol al feţei ar putea
încăpea alta faţă
ca un fel de mină de pix
de rezervă dacă fireşte
prietenul sunt de acord
cu luarea în spaţiu.
am spus lui eu că-s de-acord
dacă-i doar provizoriu adică
să plec atunci când mă-ntorc
să nu ne-nmulţim pentru că
nici prietenul nu cred că
m-aş putea descurca
cu mai multe euri.
pe scurt:
un eu - un prieten!
cel mai bun prieten al eului
nu sunt de acord,
prietenul la nevoie se cunoaşte
dar cel mai bun prieten îmi fac nevoile în privat,
de-aia mai şi lipsesc uneori
şi-s de părere că nu e bine ca eul, în timpul asta, să-mi ducă lipsa.
fiecare să-şi ducă mai bine lipsa lui.
de exemplu dacă lui eu îi lipseşte nevasta de-acasă,
s-ar interpreta că cel mai bun prieten am dus-o?
dacă dimpotrivă eu o duce la un suc pe lipsa celui mai bun prieten
şi lipsa-i face cu ochiul nu-ştiu-cum iar eu ii pune mana pe cur
şi cel mai bun prieten apar tocmai atunci, la cine iau gâtul,
la eu sau la lipsă? aşa că mai bine nimeni să nu ducă nimic
purtătorul de cuvant
Instituţia Noastră îşi exprimă profunda îngândurare, adânca preocupare şi teribila încordare faţă de înteţirea fenomenelor de contrabandă cu euri. Avertizăm participanţii la trafic că utilizarea eurilor neomologate, fără certificate de provenienţă sau de calitate îndoielnică poate genera consecinţe şi nu numai. Instituţia Noastră va pune în circulaţie o listă cu cele mai evitabile euri, care urmează a fi date în urmărire generală, prin internet.
În privinţa aşa-numitei crize mondiale, asigurăm publicul consumator că există în ţară stocuri suficiente de euri calitative şi într-o gamă bogată de sortimente. sunt abilitat să confirm că în momentul de faţă negociem un import important de euri originale, din Statele Rănite, şi vom testa piaţa pentru o eventuală lărgire, în vederea unor sortimente de aditivi, de tip tuuri. nu, regret, nu pot să vă furnizez alte amănunte. lăsaţi-mă să trec. la revedereu.
-------------------------------------------------
*grafică de Mugur Grosu/ doi prieteni
vineri, 13 octombrie 2006
Grosu vs. Mihai Vakulovski
Titanic Fals
prietenii mei care-au ars mai demult
toţi acei arşi cu candela
televizorului, arşi cu maţul
poporului, arşi cu lampa
lui lenin şi-n gulag cu
esenin, arşi de legea
lui murphy, de mirarea
de-a fi, de poema
lui nero, de miracolul
dero, în orbita
lui pluton, arşi cu mărul
lui newton, arşi la cap
de dalila sau cu browser
mozilla, cu sărutul
lui iuda sau cu visul
lui buda, arşi cu geana
lui marlyn, cu mustaţa
lui stalin, arşi de poftele
evei, arşi de noxele
venei, arşi în numele
tatălui şi al poftelor
patului, arşi de zeul
hidrant, arşi de mama
actant când cuţitele circe
ne tăiau din burice
furtunul
[originalul - "prietenii mei şi rugurile care au ars mai demult"- poate fi lecturat aici]
prietenii mei care-au ars mai demult
toţi acei arşi cu candela
televizorului, arşi cu maţul
poporului, arşi cu lampa
lui lenin şi-n gulag cu
esenin, arşi de legea
lui murphy, de mirarea
de-a fi, de poema
lui nero, de miracolul
dero, în orbita
lui pluton, arşi cu mărul
lui newton, arşi la cap
de dalila sau cu browser
mozilla, cu sărutul
lui iuda sau cu visul
lui buda, arşi cu geana
lui marlyn, cu mustaţa
lui stalin, arşi de poftele
evei, arşi de noxele
venei, arşi în numele
tatălui şi al poftelor
patului, arşi de zeul
hidrant, arşi de mama
actant când cuţitele circe
ne tăiau din burice
furtunul
[originalul - "prietenii mei şi rugurile care au ars mai demult"- poate fi lecturat aici]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)