atîta timp doar pentru a-ţi revendica sîngele

După ce a plecat din ţară, n-am mai ştiut aproape nimic despre Cătălina George. A revenit de curând cu o carte crudă ca zvâcnetul unui nerv dentar: Sora de război [Ed. Tracus Arte, 2012], pe care-o va lansa mâine [marţi, 18 septembrie, ora 20], în clubul La Scena :

Cătălina George

tăietura

"doi ani pentru asta
pentru tăietura în perlele de grăsime
uimitor de albe şi vii

m-am speriat când m-am văzut pe dinăuntru
am strîns între degete carnea
şi am început să plîng ca un copil
aşa rugător
să vină cineva să acopere ce nu trebuia arătat
apoi doar apoi
după ce sîngele începuse să se întindă peste tot
mi-am făcut griji cu adevărat

mă gîndeam că trebuie să fiu cusută
să stau trează în camera de urgenţă
pentru o amărîtă de răbufnire cu cuţitul în mînă

atîta timp doar pentru a-ţi revendica
sîngele

dacă nu mă pot vedea pe dinăuntru fără să îngheţ de frică
vampirul trebuie să fiu eu
întindeţi-vă limbile să vă convingeţi
cum tăieturile înaintează toate în mine
spermatozoizi care nu pot fecunda nimic
ci doar îmi agită golurile lichide
să absorb ce e sus şi ce-i jos
cu metrou şi respiraţii spate la spate
şi cîini care mă urmează pînă la scara blocului
după ce le spun o singură dată “cuţule”

mila pentru propriile mele organe
zdrobite
poate înghiţi
vînătaie cu vînătaie
întregul oraş


America vinde tăcere

despre soldatul român mort în Afganistan
l-au pus pe un vecin
să vorbească la ştiri
„avea o fetiţă de 3-4 ani ... mai degrabă 5 ...
o iubea ca pe, ca pe ... nu mai ştiu ce să zic”
televizorul îşi făcea treaba în timp ce noi
stăteam adunaţi în jurul mesei cu doar o zi
înainte de sărbătoarea Maicii Domnului
nu-i mai văzusem pe ai mei de cinci luni şi era
mult prea frig pentru septembrie

trupele de protecţie a liniştii generale
îşi aliniază chiar acum ţevile
fricile
mizeriile adunate sub unghii din aerul
amestecat cu politică şi moarte

mama ne-a amintit că avem un verişor în Irak
pe Gabi care părea un dezastru
pînă a plecat în armată
cînd se va întoarce
probabil nu va putea să ne povestească aproape nimic
decît poate prostioare cu soldaţi americani
doar cît de dor le era tuturor de casă
dar nu şi despre cheia lucioasă ca întunericul
care întoarce întoarce
clic! şi totul porneşte

amintirile lui încă neînregistrate
întrebările noastre care nu vor însemna niciodată nimic

nimic mai mult decît că undeva în Maroc
deşertul ascunde inimi care bat închise
în alt ticăit final

America nu ştie decît cum marele ei cap
stă să explodeze
iar asta va umple burţile tuturor cu aşchii
nu asta nu putem lăsa să se întîmple
nu America urăşte tortura
America vinde tăcere
pentru visele noastre"

perVersuri

În urmă cu puţin timp am fost invitat să parcurg nişte versuri pe care autorul le numea, alintat, "mici şi proaste". I-am promis că le voi citi, probabil, diseară, în tihnă, dar mi-a scăpat un ochi peste ele şi dus a fost. M-a surprins plăcut ce-am citit şi ţin să vă-mpart surpriza. Nasul meu - deloc neglijabil - îmi spune că-l veţi reîntâlni, oricum, într-o zi: dacă nu într-o carte, atunci într-o bancă, cu ciorapul pe faţă; dar în niciun caz nu-n vreo omidă.

Octavian Perpelea
perVersuri

"mi-am prins prepuţul
într-un fermoar defect
iar acum alerg urlând
undeva între
Calea Moşilor şi
Calea Dao

acesta e felul meu
de a sabota
frumuseţea lumii

***
tandreţea îmi stătea în gât
ca o flegmă
şi-mi trezea
potenţialul erotic al mâinii stângi
în timpul ăsta
în Cuba
ţăranii culegeau recolta
de trestie de zahăr

***
şi în a şaptea zi
Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea
pe care o făcuse
şi în ziua a şaptea s-a odihnit
şi a prins Dumnezeu gustul odihnei
şi de atunci se tot odihneşte
câţiva mistici din Berceni
îl aud în fiecare zi
cum sforăie

***
un guzgan rozaliu
chiţăia sub calorifer
eu mă mulţumeam
să-l privesc
de pe pat

aşa a început
povestea noastră

din poignet

azi-dimineaţă a venit
îngerul exterminator al poeziei
la mine în cameră
şi mi-a spus:
dacă într-o săptămână nu o să devii
cel mai mare poet din Apărătorii Patriei
te voi transforma într-o omidă
şi începând de atunci
imaginaţia mea ucide un bercenar
la fiecare
30 de secunde

***
bag două sute de vodka
să-mi fac curaj
îmi pun ciorapul pe faţă
şi intru în bancă
apoi încep să împart flori
casieriţelor

***
răstignit
între o nebună fugită din ospiciu
şi un transsexual cirotic din lehliu
mă uit spre cer
şi trag o flegmă cu muci

un vultur
cade ca
secerat

***
când eram copil
mi se spunea branză bună
în burduf de câine
acum mi se spune doar câine
dar nu-i mare brânză

***
sunt un jeg asexuat miop cu dinţii strâmbi
singurătatea sapă în mine
ca o cârtiţă tânără
inimă mea a devenit un spital dezafectat
inima mea e păzită de agenţii BGS
inima mea s-a întărit
ca himenul unei fete bătrăne
ca himenul unei femele de elefant
ca himenul unei copile moarte
îngheţate
sunt un enoriaş din Berceni de la biserica Sfântului Alexandru Obregia
ascult liturghia Lambada
ascult liturghia Coco Jambo
sunt nebun Doamne
ajută nebuniei mele
ştiu
că
un
cancer
firav
înfloreşte
în
orice
fiinţă
aparent
sănătoasă"
.

înconjurat de toate speciile de pisici, canarul

Ieri spre amiază, la invitaţia iresponsabililor mei prieteni Iulian Tănase şi Mitoş Micleuşanu am descins în emisiunea lor duminicală de la Guerrilla, Războiul sfârşitului săptămânii. Venisem cu taxiul şi mă plimbasem un sfert de oră în plus ca să mai sporovăiesc cu şoferul - desprins parcă din filmul lui Jarmusch, Night on earth: eram primul lui client după nu ştiu câţi ani, în fapt împrumutase taxiul de la fiul lui ca să facă rost de bani pentru o înmormântare-n Olteniţa la care trebuia să ajungă peste câteva ore; pe cel ce repauzase nu-l mai văzuse de 15 ani. Era cu atât mai straniu cu cât nu mai dormisem de ceva vreme şi, de cum am intrat în direct m-am apucat să citesc o poezie dintr-o carte apărută recent la Herg Benet, "În burta grasă a peştelui de duminică", de Sorin Lucaci. Apoi am sporovăit câte-n lună şi stele, orice mai puţin chestiuni pământene, până o doamnă a sunat să reclame că vorbim doar despre lucruri care ne interesează pe noi. Între timp soarele revărsase pe străzi ceva mai mult decât obişnuita lumină, de nedescris, dar poate nici asta nu interesează pe nimeni, n-am să insist. Cu poeziile lui Sorin Lucaci, însă, voi recidiva marţi, în clubul La Scena, când se lansează şi cartea - un fel de taxi din care, când ţi-e lumea mai dragă, şoferul coboară din mers.

"o să-mi cumpăr oraşul acesta  
de Sorin Lucaci

m-am născut undeva într-un cătun în ucraina
aproape de cernăuţi
noaptea vorbeam mult în somn
după ce toată ziua spărgeam baloane rozalii de săpun în urechea bunicului
atcroite cniga, ţipa mama mereu
în timp ce eu citeam suferinţele tânărului Werther 
îi spuneam că n-am chef să-nvăţ
îl aşteptam pe tata până-şi termina borşul de peşte
pe vremea aceea aveam mult peşte prutul era aproape
şi plecam împreună pe ogredina
făceam fotografii la minut cu aparatul tatei smena
învăţam câte cinci cuvinte ruseşti pe an
aveam o copilărie fericită
atât de fericită încât ne ascundeam emoţiile prin hambare stranii
mai la vale aveam un lot mare de pământ
unde cultivam criza de hârtie
copiii satului ridicau lângă şcoală piramide gigantice
din borcanele puse pentru iarnă
într-un colţ al casei înconjurat de toate speciile
de pisici
canarul începea să creadă în binefacerile coliviei
într-o zi am primit nişte bani de la tata
eram bucuros
o să-mi cumpăr oraşul acesta, îi spuneam
o să vă arăt eu că o să-mi cumpăr oraşul
e ieftin
nu costă decât două ruble şi cincizeci
e frumos oraşul
văd totul ca-n palmă
mi-ar mai trebui o jachetă
s-a cam lăsat frigul"

am o colegă

două poeme din volumul Casa Scărilor de Corina Bernic:

am o colegă

am o colegă la serviciu
seamănă cu iggy pop
când îşi ia salariul


faithfull cu maioneză

fierb un ou
marianne faithfull murmură prin boxe
îl curăţ de coajă
marianne faithfull spune:
tu şi eu
îl tai în patru
bucăţi egale
marianne faithfull
cară un pistol
prin times square
fiecare bucată
rând pe rând
o înghit
cu maioneză
marianne faitfull vorbeşte despre
pericol
mă simt ca acasă
aş chema şi un taxi

inevitabila bibliotecă

Paul Vinicius, într-un dialog cu Ion Mureşan la terasa MNLR:
"nu poţi lăsa două cărţi împreună fără să ştii că vor face dragoste,
şi uite-aşa te alegi cu ditamai biblioteca"

Nic povestește. Pentru că dacă nu o face, moare

A ieșit din tipar. E fierbinte.

Și dacă tot i-am făcut eu coperta, am și-un mesaj din partea absconsului autor:

"La un sfarsit de decembrie (2009) oarecum apasat de memoria regretatului meu tata, mi-am lasat mainile pe niste taste. Astea doua au intrat pe blogspot, au tastat KAOS MOON – CLOSE TO THE EDGE (eh, sunt fan YES) si au inceput sa scrie. Recunosc, ideea unui roman a incoltit inca de atunci, pentru ca: nu mai scrisesem proza de vreo 5 ani (si-mi lipsea asta), pentru ca voiam pentru prima data sa-mi testez disciplina (am scris zilnic la blogul asta, timp de un an de zile), pentru ca era un personaj care ma bantuia de ceva vreme (un ins gratuit, asa cum numai la Beckett mai gasesti : ieri, azi si mai mult ca sigur si maine), pentru ca eram satul de literatura asta canonica produsa in valuri in izolarea noastra demna dar saraca si necredibila, pentru ca mi-am spus ca daca tot literatura e ceea ce nu s-a scris inca, hai sa incerc s-o descopar eu azi...

De ce prin intermediul blogului si de ce nu cu numele real ? Blog, pentru ca mi-am dorit sa fac un experiment scriind romanul asistat de chibiti (habar nu ai cate idei, personaje si contexte ies din aparent senilele, pornograficele ori paralelele comentarii). Pentru ca am avut nevoie de disciplina (altfel nu l-as fi scris probabil niciodata). Si de ce KAOS MOON… Pentru ca e muzica unei trupe canadiene (cu acelasi nume) din anii 90, care mi-a placut. Pentru ca daca as fi semnat cu numele real as fi fost luat drept cine si sunt si n-as mai fi fost credibil in demersul meu. La un moment dat se faceau pariuri asupra varstei mele, a locatiei, a statutului meu; la un moment dat am fost amenintat ; la un moment dat personajele mele apareau brusc din viata reala (« stii ? eu sunt doamna Neli, te-ai inspirat din viata mea ») - A fost fun...Si nu prea… Finalmente, am vrut sa scriu sub anonimat pentru ca, pana la urma nu persoana mea era importanta ci personajele mele, povestile lor, traumele lor, slabiciunile, limitele si evadarile lor.

O carte, pana la urma, nu trebuie sa-ti spuna adevarul ci trebuie doar sa te faca sa crezi ca acesta exista. Iar pentru asta nu ai nevoie de informatii statistice, nu de dezvaluiri asupra autorului, ci doar de putin timp si incredere. Pentru ca se intalnesc inteligenta/sufletul celui care a scris-o cu inteligenta/sufletul celui care o citeste. No flesh and bones involved.

Povestea? Pe scurt: Nic Labis, un upgrade al marelui poet (dar fara sa ii replice talentul), un minuscul locuitor la bloc si drumul lui de la finish catre linia de start. Scrisori catre Rita e povestea unei despartiri, care ar durea daca n-ar fi atat de hilara si care ar fi amuzanta daca nu ar durea atat. Nic e omul gratuit, fara obligatii si fara target, e antistarul, e ceea ce-si doreste cel mai mult societatea de azi sa marginalizeze. Nic povesteste; pentru ca daca nu o face, moare. Nic nu deranjeaza pe nimeni desi langa el nu poti sta neutru. Iti vine sa-l bati, sa-l strangi in brate, sa-l speli, sa-l iubesti. Un singur lucru nu reusesti – sa-l ignori. Nic e vulgar pentru ca viata printre sfintii falsi il oprima. Nic face lucruri pe care noi nu avem voie sa le facem, desi ... Nic e un mic Isus care ne spala de pacatul ipocriziei"

E stâng pământul, ba e drept

Prietenul meu românolandez zburător, Adrian Rezuş, editor şi staroste al celei mai longevive biblioteci virtuale româneşti, Equivalences, mi-a scris următoarele:

Românii de Pretutindeni & Fizica Atomică: Consecinţe Globale la Fukushima Daiichi

• agenţiile române de presă s-au specializat în Teologie Evanghelică şi invocă Apocalipsa după Oettinger… 
• Jurnalul Naţional (şi restul presei române centrale de opoziţie) studiază -- “pe surse” franţuzeşti -- problema deplasării particulelor radioactive de la Vladivostok la Bucureşti…
• pe coasta de vest a Statelor Unite, româno-americanii măsoară radiaţiile care-au apucat să călătorească pe aripile vînturilor trans-pacifice (extrapolînd intra-continental, după metoda Sorin Adam Matei)…
• domnu’ Ştefan Liiceanu (aka Liiceanu junior) s-a mutat definitiv la Bucureşti…
• în timp ce domnu’ Mihai Tatulici (aka realitatea.tv) s-a mutat temporar la Cernavodă…
• şi amicu’ meu, ingineru’ -- de la Paris --, m-a sfătuit să iau şi eu iod, că… mai ştii!…cu alte cuvinte: numa’ domnii Băsescu, Boc şi Vanghelie -- şi doamna Udrea–Cocoş, e drept – nu s-au piedut cu firea, pe chestia Crizei Nipone...

...da' eu zic că n-ar fi rău -- totuşi -- să ne mutăm, zilele astea, în Libia... că-i mai sigur!

.................................
Deocamdată, eu mă mut, temporar, undeva mai în stânga României. Până mă-ntorc vă las nişte Poeme de stânga, de Grigore Şoitu. De fapt, doar o invitaţie la lansare, deocamdată. Sunt şi eu pe invitaţie, deşi la ora aceea voi fi pe aeroport la Malaga. Las'că fac o vrăjitorie şi-ajung cumva.

Festivalul se amână

Am citit azi pe Facebook o notă semnată de Silviu Dancu, coordonatorul PR al Institutului Polonez Bucureşti şi, nu în ultimul rând, prietenul meu (motiv pentru care puteţi ignora anumite accente elogioase din documentul transcris mai jos). Pentru mine a fost foarte plăcută simpla rememorare a unor istorioare "locale" pe care le credeam îngropate, inclusiv aproximările inerente - care, cel puţin în nările mele, recuperează cuvenitul parfum al unor fapte de semi-clandestinitate... Tocmai de-aia mi-am şi reprimat impulsul de-a face corecturi, completări, comentarii. Îmi permit doar să adaug aici, din mica-mi arhivă, două afişe "de epocă" (aşa-numitele teasers) pomenite-n articol. Să ne fie de bine.

Fără nostalgie... pe bune!
de Silviu Dancu

"De curand m-am intalnit cu un amic si el imi povestea despre modul in care si-a propus sa promoveze, intr-un mod diferit, ultimul album al unei trupe indie romanesti. L-am ascultat, dar nu am fost prea surprins de ideile lui. Nu pentru ca ar fi fost proaste sau lipsite de imaginatie, ci pentru ca, pur si simplu mi-erau familiare. I-am spus povestea unei campanii de promovare realizata cu un deceniu in urma, in Constanta, de niste oameni care au organizat festivalul EroTICA. Entuziasmul cu care a primit povestea m-a uluit. Si m-a pus pe ganduri. Ba chiar a tb sa ma repet pt ca a vrut sa inregistreze cele spuse de mine. Lucru riscant pt ca eu vb din amintiri si pt ca implicarea mea in acel proiect a fost aproape zero.
Pentru mine, festivalul cu pricina -  care a avut 3 editii la inceputul acelui deceniu - a insemnat numele celor care l-au facut posibil si, mai apoi, numele celor care au participat la el. De fapt, EroTICA insemna Asociatia Arte/Litere ASALT, adica in primul rand - si asta strict din pct meu de vedere - Mugur Grosu si Mircea Tuglea (sau invers, ordinea mi se pare irelevanta). A insemnat si Gili Mocanu, Stefan Caraman, Harry Tavitian, George Vasilievici, Sorin Dinco, Grigore Soitu, Aurel Gheorghiu-Cogealac si multi, multi altii. Acum scriu ce-mi vine in minte, sunt departe de a face istoricul asociatiei sau al festivalului. Una peste alta, ca-n orice chestie vie, nu despre armonie intre membrii sai era vorba, ci despre tensiunea inerenta "facerii de ceva"! Si chiar s-a facut. Asociatia avea la ora aceea poate cea mai mare biblioteca virtuala si cea mai mare galerie virtuala (daca nu ma insel, Liternet a aparut cu un un an, doi mai tarziu). Dpdv grafic arata induiosator dupa criteriile de azi, dar nu conteaza. (O parte din) biblioteca mai poate fi vazuta aici iar galeria aici. Avea supliment de cultura si opinie tiparit in paginile Observatorului de Constanta, numit Suplimentul de Marti, in cinstea Cenaclului de Marti - adica acea idee din 1991, ticluita de Mircea Tuglea si Sorin Dinco si mai apoi moderata de Marin Mincu [mai multe aici].Chestia e ca festivalul EroTICA a debutat mai timid, mai focusat pe literatura, apoi a inceput sa "atace" artele vizuale, filmul, teatrul. Erau un Stefan Peca sau un Porumboiu (de ex.) care primeau premii sau erau invitaţi în festival. Era treabă serioasă.

Dar sa revin la campania publicitara. A fost una cu adevarat alternativa. Sa nu uitam contextul: suntem in 2002. Este al doilea mandat (si jumatate) al lui Ion Iliescu. Pruteanu anunta apocaliptic moartea limbii romane si propunea introducerea unei legi de mentinere in viata a acesteia. Nu suntem nici in NATO, in UE nici atat, abia de s-a ridicat obligativitatea vizelor. Chestiile astea conteaza. Daca nu ma insel, in toata tara exista doar un mall, cel din Vitan! Dar, e drept, desi deja acuzata de schimbari nefiresti, Vama Veche inca nu avea asfalt si borduri! Alte lucruri care spun ceva despre Romania acelor ani. Nu existau facebook, twitter, myspace etc., iar blogul inca era o chestie revolutionara. Si chestia asta conteaza, asisderea... Chiar mult.

Deci, cum s-a facut? In primul rand, a fost cea mai iubita editie de catre sponsori. Afisele au fost tiparite gratuit. Cum aratau afisele? Roz! Si cu ceva vreme inainte de eveniment anuntau discret, cu alb pe roz, ca "Festivalul se amana!" Care festival? Asta se intrebau si oamenii prin statii de troleibuz. Unii manifestau o tristete inexplicabila, ca si cum pierdeau ceva, fara sa stie ce. Altii se bucurau, spunand ca mai bine, abia nu se mai cheltuiesc bani publici (btw bani publici nu prea existau). Apoi au aparut poezii lipite pe spatele tetierelor tuturor microbuzelor private din oras. Tot gratis. Era ceva sa vezi elevi de liceu sau studenti avand lipite pe genti poezii "furate" de pe tetiere. Apoi au fost niscai scandaluri politice. Va amintiti de senatorul Pruteanu. Acum incercati sa va inchipuiti ca va duceti la un telefon public, in zona centrala si nu puteti vorbi pt ca receptorul este imbracat intr-un prezervativ! Va uitati in jur si realizati ca in mai tot orasul e la fel. Nu poti vorbi... neprotejat. Asa ca limba romana a supravietuit. E drept, mai greu i-ar fi fost sa se inmulteasca. Chestia a devenit notorie mai ales cand, intr-o cabina telefonica unde era un poster al senatorului, cineva a trecut cu pixul nr de mobil al acestuia. Si era pe bune. Imaginea receptorului cu prezervativ pe fundalul pozei cu senatorul a aparut in presa. Probabil ca senatorul a avut cele mai multe apeluri sau sms-uri primite vreodata. Ion Iliescu decreteaza: golanii sunt la Constanta. Festivalul isi pregatise terenul. Avea de gand sa gazduiasca literatura, arta, film, performance? Macar sa fie in context. Putin inainte de deschidere, Piata Ovidiu a suferit - peste noapte - modificari uluitoare: Ovidiu a primit o mantie roz, de 4 metri, in copacii din jur fructele interzise erau niste cubulete roz. Politia a strans tot, caci era fara autorizatie. Se spune ca primarul s-a amuzat copios si a oprit orice forma de penalizare. Poate ca asa a fost...
Nu a fost un loc unde s-au desfasurat evenimentele: au fost mai multe. Din nordul in sudul orasului existau "hotspot"-uri ale festivalului. Erau implicate cluburi, cafenele si institutii publice (ma refer strict ca spatiu). Cum le gaseai? Observand cuburile roz care formau un traseu de pe trotuar spre intrare. Uite asa, cateva saptamani, viata a fost roz. Final orgasmic: intalnirea dintre organizatori si investitorii care au sustinut evenimentul. Unde? La un hotel de 5 stele din Mamaia! Gratis! Am fost uimit sa vad aceast miracol: oamenii de afaceri ne placeau si ne ziceau "e timpul sa facem impreuna astfel de chestii"!!!! Cum dracu' am putut lasa sa treaca asta? Dar nu am mai facut ptr ca mai toti cei implicati au parasit orasul. Si apoi, pt ca, intr-un anumit fel, acel succes real al Festivalui parea sa fie un cantec de lebada al Asaltului. De fapt, ultima editie a fost realizata de un grup din cadrul asociatiei, autointitulat "ParteR" (PR + arte), neconstituit juridic, dar din care faceau parte membri ai Asalt. ParteR-ul inseamna - din nou pt mine - mai ales Mugur Grosu si George Vasilievici. ParteR-ul a avut propria sa istorie. S-a transformat intr-o fundatie care a pus bazele teatrului Arca de la Clubul La Scena. Din nou, pt mine,  fundatia inseamna Mugur Grosu, Victor Scoradet, Dan Hornoiu.

Uneori ma gandesc ca Asalt a fost un moment foarte imp pt viata si piata culturala din Constanta. Ca, terminandu-se, a pacatuit. Apoi imi revin si-mi dau seama ca lucrurile nu exista musai pt a ramane, ci pt a produce efecte. Cei din asociatie - sau o parte a lor - mai sunt cunoscuti drept "Grupul de la Constanta" sau "Fratia Chiustenge", denumiri cel putin autoironice, cat timp numai de grup sau mai ales de fratii nu poate fi vb intr-o chestie care a adunat individualitati cat se poate de diferite. "Grupul" nu intreprinde mai nimic acum (ca proiect comun), dar e foarte viu in ceea ce face fiecare in parte.

Si sa revin. Cu 10 ani in urma s-au intamplat lucruri mai alternative decat acum. Ma refer la modul de exprimare al unei strategii de promovare. S-au facut chestii intr-un oras de provincie, care ar fi creat entuziasm in Bucurestii de azi. E frumos. Mi se pare chiar frumos. Asa ca povestea mea s-a incheiat cu sticla de bere golita, cu muzica indie pe fundal si cu un zambet nostalgic. Pe care-l ascund in fum de tigara."

Fiecare dorinţă e o stea căzătoare

De Sf. Nicolae am găsit în cizmuliţele din e-mail acest cânt:

Un proem de Sorin Dinco pe muzica şi filmul lui Kawai Masanori. Un sentiment curat s-a legat. Pentru publicul francofon nu pot oferi decât această pripită traducere în română:

dorinţă

îmi doresc să fi fost un cowboy
îmi doresc să fi fost o cizmă plină de bomboane
la uşa ta
îmi doresc să fi fost bomboana
care ţi-a plăcut cel mai mult
îmi doresc să fi fost eu acela
după care-ai tânji
dar mereu va fi un cântec ciudat
un afurisit de cântec despre cum am făcut totul praf
îmi doresc ca-n locul meu să fi fost o poveste
pagini sau litere te-ar fi dat peste cap
şi abia ai fi aşteptat să mergi la culcare
îmi doresc să fi fost un peşte
încă nu ştiu care anume
dar nu cel auriu
pentru că aurul nu-i o dorinţă de pus
îmi doresc să fi fost un autobuz plin cu copii
sau o maşină pierdută-n oraş
sau câinele meu
şi îmi doresc să fi fost atât de tâmpit
încât să nu ştiu unde se află Londra sau Moscova
dar să-ţi simt degetul peste piept
dar să te-aud respirând aşa cum amândoi am făcut-o-nainte
îmi doresc să fi fost un cowboy
trăgând în orice mânie care te-ar bântui
încă purtând cizme-acelea
pline cu bomboane
dorinţă
fiecare dorinţă e o stea căzătoare

Pe bulevardul cărnii

La adresa spectralei noastre redacţii ubicue, impalpabile şi improbabile a sosit azi un nou cotlet poştal. Fiind în trecere, m-am autosesizat şi l-am dezamorsat cu abile mişcări de falange şi gene deprinse în timpul insurecţiei elementelor lui Mendeleev în contra sistemului periodic. Şi-am găsit, slavă lustrelor, doar nişte versuri. Uşor enervante, uşor provocatoare, uşor prostuţe, uşor sclipitoare. Am decis, cu majoritate simplă, să las o mostră în noua secţie de cracare "am primit. dau mai departe". Cârteli? Pariuri? Balize?

Iulia Toea Mureşan

 Sonet de vară
"Sclipit un sunet pe linoleum, pe ovar,
Picioare zemuite în papuci, neoane albe, seci,
Tricoul fleaşcă imprimat cu melci,
Transformatorul verii bagă volţi în trotuar.

Prin găurele pielea coaptă, insectar,
În gură moaca nopţii rasă terci,
Biţii blegiţi de nicotină. Sparg berbeci
De fum împinşi cu dioxid pe trotuar.

Pe bulevardul cărnii mânjită-n faşa berii,
Peste coloana ruptă, prăjită-n margarină,
Întinse-n patul aspru cearceafurile serii.

Pe pielea moale, grasă, urina caldă a verii,
În gură, moaca nopţii, copită de bovină,
Acoperă ţesuturi cu plapuma tăcerii."

cu drag, de la Cosmin Perţa

Am primit, pe adresa inexistentei noastre redacţii, un text emoţionant de la Cosmin Perţa. Un existem, vorba lui Mihail Vakulovski. Mi-a amintit de vremurile în care puneam la cale, cu nişte prieteni, ceva care să se numească hiphopotam. N-aveam idee ce-o să facem exact, dar ne plăcea numele. Poate un grup vocal instrumental pentru hipoacuzici? Poate o farmacie veterinară pentru cai verzi pe pereţi? Poate-o crescătorie de peşti de sticlă? Oricum, ceva greu, nu pentru fitecine. Apoi a venit un isteţ să ne-anunţe că a găsit hiphopotamul pe net; avea şi profil pe MySpace! Poftim cultură. Dacă Shakespeare scria în zilele noastre s-ar fi trezit că Hamlet i-ar fi cerut prietenia pe Facebook înainte să-i facă intrarea în primul act. Tragedie!  Principalul e că poetul Cosmin Perţa există, aici nu mai încap discuţii. Şi scrie ce-i trece prin cap, iac-aşa:

  "Lui Mugur Grosu, cel mai avangardist dintre avangardişti, prietenul fără măsură căruia multe i se pot încredinţa şi puţine i se pot cere 

şi lui Rareş Moldovan, cel care dintr-un poem stârnit-a o dragoste pe care nu i-o pot recompensa.

………………………………

Lipsit de minte sunt, nu mai trebuie să ştiu,

Ceea ce îmi trebuie mie, ca naţie, ca specie, ca om

E libertatea

Când mă voi opri din sudoare înseamnă că am crăpat.

Este exact momentul acela în care un bărbat

Îşi dă seama că inima lui, că viaţa lui, că naţia lui,

Nu mai lucrează conform regulii de la care-a-nceput.

 

Mi-e frică, mie, căcăciosului,

Mă leagăn în urma voastră,

Noi tot ne minţim unii pe alţii,

Suntem ok atâta vreme cât trece,

Suntem ok atâta vreme cât nu e păcat.

 

..........................................

 

Floare de nu mă uita

Bâzâie tractoarele, sforăie furnalele,

Mie-mi place dragostea,

Mişună popoarele, scârţâie pedalele,

Floare de nu mă uita.

 

Plescăie sandalele, spumegă organele,

Pe nimica nu te-aş da,

Zbârnâie timpanele, urlă telefoanele,

Floare de nu mă uita.

 

Molfăie cazanele, pârâie borcanele,

Mi-este dor de dumneata,

Varsă megafoanele, intră-n grevă balele,

Floare de nu mă uita.

 

Gâjâie canalele, se înfundă vanele,

Ţin în piept mireasma ta,

Râgâie balenele, fleoşcăie b(e)mw-eele,

Floare de nu mă uita.

 

Sclipesc animalele, scuipă bancomatele,

Fără tine nu pot exista,

Crapă balamalele, se-ofilesc analele,

Floare de nu mă uita.

 

Fâşâie căpuşele, susură şoselele,

Aşteaptă-mă, draga mea,

Mă-ncolţesc belelele, le miros picioarele,

Floare, floare de nu mă uita.

 

.........................................................

 

Şi atunci eu de ce m-aş obosi să vă spun

Că rareş moldovan a publicat un superb poem

Despre viaţă în dilema online,

De ce m-aş pune în situaţia celui care vorbeşte

Despre ceva foarte mişto 

 

voi vorbi despre iepuri

şi despre fiica mea care

a crescut un iepure

într-o toamnă, cu blană cu tot,

şi frunzele alea galbene erau doar pentru ea

 

de ce m-aş obosi să vă spun că mugur grosu

este singurul poet pe care auzindu-l mi-a venit

să o dau în pulă de literatură,

de ce v-aş spune toate astea,

când ele nu contează deloc?"

Cosmin Perţa

Praline alese şi alte succese

De câte ori am fost pus în situaţia să completez formulare pentru organele statului, mi-au dat dureri de cap rânduleţele în care trebuia să-mi declar meseria şi ocupaţia. Cine a dat piept cu panica adevărată ştie că cel mai lesne se iese din ea printr-o relaxare totală. Eu am reuşit, în câteva rânduri, să mă relaxez în asemenea hal încât să înşir, fără să clipesc, că sunt prelucrător prin aşchiere şi poet. Dar cine s-a relaxat foarte tare în momente de panică ştie că va urma o panică şi mai mare, când suporţi consecinţele. Uneori blestematele acte îmi bântuie visele până mă trezesc sufocat. Dacă un organ de anchetă mi-ar confrunta declaraţiile, ar dibui nişte neconcordanţe fatale: în unele formulare am scris şi semnat că-s de meserie poet şi mă ocup cu prelucrarea prin aşchiere, în altele, dimpotrivă, am garantat că-s prelucrător prin aşchiere dar poezia-mi ocupă tot timpul. Ei bine, iată o veste bună: Yigru Zeltil ne pune la dispoziţie un ghid extrem de util, care ne-nvaţă cum să completăm formulare în toate momentele vieţii, de la panica oarbei nidaţii până la relaxarea finală.

* Cam asta e salva mea de salut [să-i spunem "tun de tipar"] la întâmpinarea volumului Praline alese care va bifa, în curând, debutul celui mai crud poet cu ieşire la mare, misteriosul Yigru Zeltil.

Mi-am permis să extrag pentru voi, cu ochii închişi, următoarele:

"Facultatea de Pustnici

Noi toţi eram strânşi în Sala Peisajelor
şi oricine ar fi intrat acolo să ne vadă
n-ar fi crezut că sunt peizaje
fâşiile acelea de texturi sau simple culori.

Desigur, noi am intrat acolo
fiindcă suntem studenţi la Facultatea de Pustnici.

Şi nu ne spunem nimic,
fiindcă nimic n-ar fi spus cuvintele.
Şi chiar un gând de gândeam
s-ar fi auzit zgomotos, ca un ţipăt.

Dar, fiind student la Facultatea de Pustnici,
eram obişnuit să îmbrac
acele alge ale tăcerii
de care mulţi au şi uitat să se îngrijească.

Eu şi cu algele eram acolo,
peisajele acelea ne făceau
să evadăm din determinism.

"Evadare din determinism" -
sună ca o nouă reţetă de prăjitură
ultimul răcnet le dernier cri
le dernier griş
un griş care nu se va ofili
cu vremea

(...)
PUBLICITATE

"Adevăraţii poeţi folosesc
hârtia igienică dantelată
doar noaptea.

Folosiţi hârtia igienică SERNET1!*"

PUBLICITATE

"Într-o seară de mai,
treci pe lângă portretul bunicului,
ca de atâtea-ori până atunci,
şi observi că el se uită la tine
parcă altfel, parcă ar vrea să-ţi
spună ceva. Tu îţi spui că
poate ai citit prea multe cărţi
ale realiştilor magici. El
poate că vrea doar să îţi spună
că gura ta ar avea nevoie de gumă
de mestecat NELU..."

(Se aude în cameră un zgomot ascuţit.
Au căzut LINIILE
DE ÎNALTĂ RĂBDARE
ALE CETITORULUI..."

* [Claude Sernet: "LITTERATURE: le meilleur papier hygiénique du siècle" (v. Saşa Pană, "Diagrame", 1930)]"

** Minunata copertă e semnată de Alice Drogoreanu