Şuturi şi goluri

Semne bune anul are! Iar eu, semne de bună purtare: în articolul "Daţi vina pe criticii literari!", din Dilema Veche, Marius Chivu îmi dedică 6 cuvinte - "ignoranţa ridicată la nivel de statement", iar celebrul Cronicar al României Literare îmi face cu Ochiul magic şi se declară prietenul meu: "Cât despre Mugur Grosu, îi prevedem o frumoasă carieră în publicistica sportivă. Literatura e lucru greu, prietene!" Toate astea pentru răspunsul meu la ancheta "Cui nu-i e frică de criticii literari", din revista Steaua - nu, n-are legătură cu fotbalul, cum n-am nici eu, dacă citiţi cu atenţie:

Şuturi şi goluri

Iar mi se-ntâmplă asta: sunt întrebat de literatură şi-mi vin în minte pilde fotbalistice. Cu microbiştii o dau pe literatură din acelaşi plictis maladiv. Acum, de pildă, primul lucru care-mi trece prin cap e că o eventuală selecţionată literară de-a noastră ar fi de talia naţionalei de fotbal a insulelor Feroe. Şi spun asta cu toată simpatia pentru jucătorii micuţului arhipelag a cărui întreagă populaţie ar încăpea pe stadionul Iftimie Elisei din Medgidia. Da, sunt ciuca bătăilor, şi-mi amintesc cu jenă de vremea când ne lăcomeam să le dăm 7 goluri, asemeni golanilor care se bucură să fure cornul cu gem de la gura picilor. Jena veni când aflai că echipa pe care-o caftisem era o adunătură de bucătari, popi, pescari, dentişti, marangozi sau cântăreţi la trianglu care, după orele de program aveau acest hobby – să se bată cu loazele noastre de lux plătite să dea toată ziua cu piciorul în minge. Ba chiar, neplăcută farsă din partea unor amatori, au reuşit să mai dea şi goluri, să bage în sperieţi nişte campioni, să scoată nişte remize istorice ba chiar şi să bată de câteva ori. Aşa, de-amorul artei; de fapt. La fel şi cu scriitorii noştri: exceptându-i pe cei ce-şi parazitează familia sau bugetul de stat, care-au moştenit o avere sau au dat lovitura la loto, literatura e doar o pasiune de week-end; se scrie de-amorul artei, naiv, tragi-comic şi-atât. Chiar şi cei mai înzestraţi dintre ei sunt nevoiţi să-şi umple săptămâna spetind prin te miri ce bucătării, magazii, jobuleţe şi negustorii, că mereu e ceva de plătit. Şi după astfel de săptămâni imaginaţi-i îmbrăcând tricoul naţionalei şi ieşind la-ncălzire pentru te miri ce meciuri cu granzii literaturii – plini de tupeu dar rugându-se, cu jumătate de gură, ca trântele de pe teren să nu-i scoată din câmpul muncii. Chiar mai contează ce bombăne criticii? Sigur, trebuie şi ei să existe, cine-a mai văzut meci, cât de prost, fără comentatori şi chibiţi. Dar, că te-mbracă în vorbe de aur sau plumb, cui îi pasă? Ce se schimbă din cele-nşirate mai sus? Aţi văzut vreun simbriaş răsplătit cu o zi în plus de concendiu pentru că a fost lăudat de Simion sau de Manolescu? N-aţi văzut. Atunci scutiţi-mă cu rolul criticii, nu-l pricep. Nu îmi pasă. Singurul lucru care contează, care se consemnează e meciul pe care-l pot juca între ei: cine poate striga cel mai lung goool din istoria locului? Uite, Ilie Dobre la fotbal şi-a adjudecat titlul mondial: 27 de secunde. Cum ar veni, golul absolut. Hai, că se poate mai mult. Ştiu eu prin USR şi prin ICR nişte tipi cu plămâni care pot mai mult
.