Recent, l-am vizitat la Costanța pe părintele meu spiritual, Harry Tavitian, și-am înregistrat un interviu fluviu, care va apărea foarte curând în
Zeppelin. O întâmplare fericită a făcut că, în neprețuitele sale arhive a găsit o fotografie din vara lui 1982, în care îi identificase, în rândul al treilea, pe părinții mei.
Dar extraordinar era mai ales faptul că tocmai lucram la finalizarea altui articol, pentru revista Dilema, fix despre locul în care fusese realizată acea fotografie. Iată aici un fragment:
(...) "Aici a fost și cuibul copilăriei și adolescenței mele. Pe lângă Biserica Greacă era vechea școală de muzică la care-am studiat pianul, iar în frumosul palat care găzduia Biblioteca Județeană, de lângă Catedrală mi-am petrecut ultimii ani de liceu. Aici am prins și legendarul club de jazz al lui Harry Tavitian, care în anii ‘80 lucra la secția muzicală a bibliotecii și își punea la dispoziția melomanilor neprețuita colecție de discuri aduse din interzisul Vest. Pe platoul dintre Palat și Catedrală, în 13 august 1982, el a organizat ceva inimaginabil pentru acele vremuri de pușcărie: un Open Air Jam Session (primul de acest fel din oraș) ca epilog al festivalului de jazz de la Costinești, cu Johnny Răducanu, Anca Parghel și multe alte legende. Au scos pianina și toate scaunele afară din bibliotecă, directorul a întins și-un covor roșu pe trepte până în curte, s-a cântat până seara târziu..
În împrejurări încâlcite, la finele anilor 90 biblioteca s-a mutat într-un sediu nou, dar urât și rece, iar palatul a fost reîncredințat Arhiepiscopiei. Fostul birou al lui Harry s-a nimerit acum să fie chiar al Înaltpreasfințitului Teodosie. Venirea sa la Constanța în 2001 (din Suceava via București) stârnise multe emoții, era pus pe treabă și iubitor, la rându-i, de aer liber – organizând, de pildă, primele slujbe de Înviere la malul mării, pe plaja Modern: “Paștele e o sărbătoare cosmică, iar întregul univers devine o catedrală”, declarase. Pentru mine, emoția avea un izvor ușor diferit: pe atunci eram editorialistul unui ziar local care avea redacția peste drum de platoul dintre Palatul Arhiepiscopal și Catedrală, pe strada numită (o, Charon!) Luntrei –.fostă Vânătorilor, fostă Episcop Ilarie. acum Ion Teodorescu Valahul. (Totul e fost – fost – fost pe aici) Într-o zi, pe platou s-au ițit utilajele. L-au înconjurat cu un gard înalt. Șantier. În adâncuri, nicio surpriză, ruine antice – tot centrul vechi stă pe ruine, și-o mică parte dintre acestea poate fi admirată în parcul arheologic din latura către mare a Catedralei. Naivul din mine se bucura că acesta va fi acum extins în spațiul dintre Catedrală și Palat, scepticul însă-mi șoptea că totul ar putea fi aneantizat după tradiția locului. Iscodeam zilnic prin crăpăturile gardului, să dibuiesc stadiul dezvelirii ruinelor. Până la urmă m-am mutat din oraș. Când am revenit, ceea ce fusese odinioară spațiu public, cu bănci și verdeață, era acum împrejmuit de un preaînalt gard metalic, arhiepiscopal. Iar peste ceea ce speram că va deveni al doilea parc arheologic al Catedralei trona acoperișul unui garaj subteran. Un garaj, da. Arhiepiscopal și acesta. Peste ruinele Tomisului. Aparent inutil, căci e înconjurat de mașini la suprafață. Nu-și mai amintea nimeni nimic, nici de ruine, nici de fosta promenadă și promisiunile de pietonalizare a zonei. (...)
Articolul complet poate fi citit în revista Dilema veche nr 837,5-11 martie 2020
Fotografile de mai sus sunt din arhiva Harry Tavitian
Iată și niște fotografii cu situația actuală:
Parcul arheologic din dreapta Catedralei
Garajul de pe platoul din stânga Catedralei, construit peste ruine:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu