o noapte la Budapesta

trei tricouri, trei perechi de șosete și două de blugi,

o cămașă și-o geacă

de chiloți am uitat

Iubita mea-i într-o casă

aprinsă de flacăra zorilor.

N-o mai pot auzi, bateria telefonului a murit.

Sub podelele unde vameșii caută droguri

înainte se-ascundeau oameni disperați să fugă-n Germania.

Omul e drogul. Trenul - aproape pustiu. 

Doamna are probleme că fiul ei are nume de musulman

iar tatăl lipsește.

Sigur nu-i sub podea.

Domnul e din LA, și-a plătit biletul online si-a uitat să-l printeze,

arată controloarei dovada pe telefon și când ea îi răspunde

ai zice că și-a propus să-i recite integral Odiseea

în ungurește.

Niciunul nu pricepe o boabă din ce spune celălalt,

se-nțeleg totuși când își zâmbesc. Zâmbetu-i cel mai sigur bilet.

Se printează instant.

Iubita mea-i într-o casă tot mai îndepărtată

iar focul profită de-absența mea.

Distanța-l ațâță.

O căprioară aleargă pe lângă tren.

Toate casele aleargă-n sens invers.

Ai spune că toate fug îngrozite din locul spre care merg.

Căprioara a rămas mult în urmă.

I love you – scrie pe-un zid,

și uite, până și dragostea fuge de locul spre care merg,

ca toate celelalte.

Iubita mea-i într-o casă

aprinsă de flăcările amurgului, dansează în jurul ei și-i desfac sutienul.

Iar Budapesta mă-ntâmpină cu confetti de nori.

Schimb 100 de euro pe 80 de euro

în forinți. Îmi par oricum inutil de mulți, dar ceva mai încolo

mă lupt cu un golan bătrân pentru moneda pe care-o scăpasem pe jos,

îi descleștez degetele ca și cum ar fi avut săpată în ea efigia iubitei.

Traversez Dunărea pe jos de trei ori, pe trei poduri diferite.

Privesc în jos la vapoarele care-n noapte abia-i ating apele,

mă pierd în luminile ei și un băiat chinez se desprinde de lângă un trepied

să mă întrebe dacă mă poate ajuta cu ceva.

Îl întreb unde sunt și îmi arată un punct pe hartă.

acolo e un punct și mai mic, care nu se vede –

chipul meu care nu se poate reflecta în această apă, se duce direct la fund.

Pe malul estic, un bar mic și vesel - Why not?

E înghesuială, prea cald și plin de băieți despuiați.

Cer o bere neagră și barmanul mi-a aduce cinci.

Până să ne-nțelegem mă trec toate apele, îmi ies prin geacă.

Iau berea, ies și-mi scot iute cămașa udă,

și imediat atrag atenția unui polonez, care-ncepe să-și facă de lucru pe lângă mine,

se tot caută prin buzunare apropiindu-se, pune geanta pe masă, o răscolește

și-n fine scoate-un pachet de țigări subțiri, alb cu roz.

L-am urmărit mut cum își făcea curaj să-mi facă ochi dulci,

s-a intimidat și mai mult și s-a precipitat înăuntru, lăsând pachetul pe masă.

L-am lăsat și eu pe al meu, să-i țină de urât,

sunt curios ce-au vorbit țigările noastre,

poate incă vorbesc,

și încă n-a cunoscut niciuna dansul focului.

Pe lângă fluviu, urmând firul unei melodii, deslușesc niște tineri

care dansează, beau, râd și cântă, nu vreau să-I disturb și fac un mic ocol,

și-odată văd ridicându-se dintre ierburi, ca un dop de șampanie,

fundul alb al unei domișoare grăbite să-și tragă chiloții și blugii.

Din când în când îmi iese-n cale câte-o sticlă de vin părăsită,

și meditez, studiindu-le eticheta, la cei ce s-au încălzit la dogoarea ei,

înainte de a-și lua zborul înlănțuiți, ca toți acești îndrăgostiți care răsar pretutindeni.

Pe o străduță găsesc un nonstop, cer o bere ungurească

și caut un colț liniștit unde mă las să alunec pe-o bancă,

să venerez respirația nopții, crâmpeiele de voci și de pași,

ecourile trecerii timpului.

Mai e cineva pe-aici? Mi s-a părut. Ba uite-o iar. O nălucă.

Vine spre mine. O doamnă cu chip foarte trist și câteva șuvițe argintii

mă-ntreabă dac-o pot ajuta să deschidă o poartă.  

Mă execut, până-mi dau seama unde mă duce:

în fața sediului unei bănci, îmi cere să îl deschid cu cardul.

E prea serioasă ca să râd. Zgâlțâie clanța și mă întreabă

de ce nu poate intra. Trebuie să așteptați până dimineața, îi spun.

Nu pot, îmi răspunde. Aveți nevoie de bani? regret imediat întrebarea,

simt că a umilit-o. Îi dau tot ce găsesc în buzunarul stâng:

oricum plec peste câteva ore!

Îi primește, i se schimbă expresia, altă forță lăuntrică îi inundă chipul.

Mă cercetează atât de adânc încît mi se face rușine,

mă-nclin și-mi iau repede tălpășița.

Fug înapoi aproape urlând.

Iubita mea-i într-o casă prinsă-n flacăra zorilor,

mă despart 15 ore de ea.

Înainte să sar în tren apuc să culeg o păpădie.

Tot puful ei și-a luat zborul în sensul opus

din prima clipă.