Intrăm în atmosferă

Cred că spre finele anlui 1984 am primit acest autograf de la Alexandru Andrieș, pe primul său disc, Interioare. După aproape 4 decade am avut onoarea de-a fi invitat să scriu câteva rânduri pentru antologia sa de poezii Fluture pe perdea (Ed. Paralela 45), coordonată de Florin Hălălău. Cartea se va lansa sâmbătă, 25 noiembrie, ora 16, la Târgul de Carte Gaudeamus, la standul editurii Paralela 45. Voi fi, cu toată bucuria, acolo. Iată, mai jos, și cuvintele mele din carte:

 

 În fiecare an, în februarie fug în Constanța, pentru o sărbătoare-a familiei: între mine și tata sunt 30 de ani și 3 zile, așa că ne serbăm 2 în 1, suflăm împreună în lumânările de pe același tort, ornat cu vârstele noastre însumate. Anul ăsta am celebrat așa, împreună, „130 de ani de experiență". Cu ocazia asta, soră-mea i-a dăruit tatii un pickup, pentru-a se putea bucura din nou de colecția de discuri strânse cu sârguință în comunism, care dormise în bibliotecă peste două decenii, de când eu îi făcusem praf vechiul Tesla Supraphon NZC 130 (nicio treabă cu limuzina de lux - precizez pentru tineri, ăsta fusese un pickup decent fabricat în Cehoslovacia). Ardeam de nerăbdare să îl testăm, dar avansul ăla de 30 de ani plus 3 zile n-ar fi suficient să explic diferența de temperament dintre mine și tata, care-ți poate inventa câte un ceremonial pentru cel mai mărunt gest al vieții. Mi-e greu să cred că s-ar putea pierde cu firea chiar și la venirea apocalipsei: dacă ar găsi un răgaz, își va urma imperturbabil tabieturile, apoi își va scoate tacticos ochelarii și s-ar interesa cum poate studia prospectul tărășeniei. Tata, pentru a mânca o banană, are nevoie de-o farfurie, un cuțit și o furculiță, și vreo 10 minute ca să o savureze metodic, feliuță cu feliuță. Cam așa și acum: am parcurs întâi etapele prestabilite ale mesei festive, iar după ultima sorbitură din ceștile de cafea a venit, în fine, și momentul cutiei magice: finis coronat opus. Asta a presupus, după meticuloasa instalare a micului agregat, o atentă parcurgere a arhivei de discuri, cu rememorările și exclamările de rigoare, apoi desemnarea celui care urma să ne delecteze seara. Ai fi putut jura că-n sufragerie urmau să fie poftiți chiar artiștii în carne și oase. Acest ritual ar fi, probabil, teribil de enervant pentru cei deprinși să-i alinieze pe muzicieni cu vârful arătătorului și să-i pornească și amuțească dintr-un clic. Dar tata m-a învățat altceva: intrarea în atmosferă. Când ne porneam la un concert îmi suprima orice tentativă de-a flecări pe drum: intrăm în atmosferă! Orice moment al vieții are fix demnitatea, importanța, grandoarea pe care alegem să i-o conferim. Iar dacă un artist s-a pregătit ani și ani pentru-a ajunge în fața noastră, îi datorăm și noi o minimă primenire sufletească drept preambul. Mi-am amintit toate astea când a fost ales, în fine, cel ce avea să oficieze inaugurarea noului pickup: Alexandru Andrieș, cu discul său de debut: Interioare (1984, LP - Electrecord), pe care-am descoperit că primisem, în copilărie, autograful artistului, cu un autoportret stilizat - o moacă simpatică cu ochi bulbucați și trei inimioare. M-am topit. Și, după ultimul ritual al tatii, cu dezmierdarea discului animat pe platan cu o mică pânză antistatică, acul baghetei magice a fost coborât și m-a azvârlit în maelstrom-ul copilăriei:

Nu mergeam încă la școală când tata se gândise să-mi „rotunjească” educația cu lecții particulare de pian și vizite pe la cele mai îndrăznețe isprăvi culturale din urbe, în special la tot ce era legat de avangardă și jazz - de la „Clubul de jazz” al lui Harry Tavitian ori „Atelierele de Improvizaţie” pe care acesta le ținea regulat, la concerte, jam sessions și serate pantagruelice precum Festivalul de jazz de la Costinești. Pentru o minte abia în formare, ce abia deprinsese să facă, vag, distincția între cuvintele „greier” și „creier”, experiența asta avea să planteze sâmburii răzvrătirii continue. Jazz-ul fiind prima muzică ce mi-a intrat și rămas în urechi, continua să „umble” prin mine mult după audiții. Ceea ce pentru alții juca un rol fie recreativ, fie demolator, în mine era fondator, creștea nestingerit, avea să invadeze și să contamineze totul. În pușcăria gigantică numită Republica Socialistă România, jazz-ul înălța în văzduh, prin smeriții săi predicatori deghizați în muzicieni, cele mai tari incantații ale libertății. Asta am perceput în pruncie, și așa mi-a rămas în cap de atunci: artistul - instigator și seducător deopotrivă - devoala un ocean neștiut și ne invita să înotăm prin el după cum ne era nouă voia. Bine, asta se datora, în mare parte, și faptului că Tavitian, și formulele scenice cu geometrie variabilă ale grupului său Creativ, era și cel mai autentic exponent al spiritului free din jazz-ul autohton. De atunci trebuie să-mi fi rămas odioase alinierile, uniformele, imnurile culturale, corurile normative, muzica-salopetă, arta-pluton. De-asta, probabil, nici n-am sesizat, în acele vremuri, cât de neobișnuite erau aparițiile lui Alexandru Andrieș în „fauna” seratelor jazzistice de atunci. Formal, ce făcea el putea trece drept blues - gen care nici nu făcuse la noi prea mulți prozeliți. Sau, mai degrabă, ceva între genuri, apropiat, oarecum, și de folk (ce ultragiant pentru aficionados!): un omuleț cu o chitară și rifuri simple, familiare, și-un glas molcom, ușor sâsâit, care nici nu deschidea bine gura și urca lumea pe pereți. Și-o făcea cu cele mai nevinovate cuvinte, asemeni chipului aparent împietrit al lui Buster Keaton. Excela fix acolo unde se-mpiedicau toți: cuvinte, fraze inteligibile, texte? Păi ăsta era atuul suprem al jazz-ului în așa-zisa Epocă de Aur - când orice alăturare de vorbe urma calapodul limbii de lemn: escapismul, abolirea „mesajului”. Vocea-n jazz n-avea nevoie de noimă, nu articula idei concrete și sensuri, putea recurge la scatting - acele înșiruri de sunete și combinații de vocabule alandala, eliberate de lestul semantic în silabisiri exclusiv ritmice și rostogoliri strict melodice. Când Andrieș urca la microfon, simțeam în jur tensiunea anticipării, jubilația articulării fiecărui cuvânt - sorbit cu prețuirea pe care-o merită fiecare picătură de apă-n deșert. Reținusem, de la adulții din jur, că numeau ce-auzeau „șopârlițe” - felurite idei care, din motive obscure mie, incomodau stăpânirea, nu puteau fi exprimate cu franchețe în public; dar uite că simpaticul menestrel, precum bufonii de odinioară, se descurca și reușea de fiecare dată să le dea glas fără a fi pedepsit. Deși deslușeam doar tangențial subversivitatea textelor auzite, râdeam și mă bucuram din toată inima - acel om ba timid, ba obraznic, cu toată combinația sa de candoare, suspans și umor bine temperat, aproape secret, mă poleia pe dinăuntru cu voioșie. Cumva, probabil că mă identificam cu el: ce mi-aș fi putut dori mai mult decât să-mi pot da drumul nestingherit la gură, și-n loc de necazuri, să-mpart numai voie bună? Memorasem și unele versuri, le cântam cu aceeași candoare cu care fredonam cântecele de numărătoare la de-a v-ați ascunselea: „mmmmm, ce oraș frumos! / mmmmm, ce oraș frumos, fabrici și uzine!” sau, firește, „astăzi, iar, la telejurnal / am văzut cașcaval” Și uite așa, din combinația asta de subersivitate și candoare era să-i bag pe ai mei în necaz. La școală, într-o oră de dirigenție - când, de regulă, am fi fost lăsați liberi, de capul nostru - profu' ne-a adunat în bănci și ne-a spus, cenușiu, că va trebui să ne țină o mică prelegere, dar tot ce-aveam de făcut era să-l ascultăm în liniște. A urmat o poliloghie plictisitoare despre regimul comunist, toți s-au prins că trebuie doar să mimăm atenția și să facem ce vrem, în liniște, doar bufonul din mine și-a zis că-i un bun prilej să se-afirme și s-a trezit să comenteze cu gura până la urechi, în spiritul „șopârlelor” auzite pe lângă cei mari. Dirigintele a clacat foarte repede, nu i-am dat nicio șansă, îi tot turnam alte și alte minuni, așa că a abandonat prelegerea și ne-a expediat pe toți în curtea școlii. Pentru colegi am fost un mic erou, pentru părinți, însă, întruchiparea diavolului, căci au fost chemați de urgență la școală și beșteliți pentru ce-avusese la gură progenitura lor. Nici azi nu mi-e limpede cum au scos-o la capăt cu mine, cum mi-au putut explica, fără să dea în alte belele, ce e cu subversivitatea aia, cu ce se mănâncă și mai ales cu ce nu, ce naiba-s șopârlele alea de care râdeau toți deși se făceau că nu există, de ce nu e bine să repeți în gura mare că hainele împărtului nu există deși i-ai auzit cu urechile tale pe alții spunând cam același lucru. Și, din ce-am înțeles mai târziu, nici lui Andrieș nu i-a fost vreodată prea limpede cum de a fost lăsat să cânte minunile alea. Cert e că-n primul său disc, la fel ca-n următoarele pe care avea să le scoată în comunism, nu s-a putut strecura nici măcar o codiță de șopârliță. Îmi e atât de vie în suflet teribila zi când tata a cumpărat Interioarele, ne-a strâns în sufragerie ca-n fața unui totem și, după tot ceremonialul intrării în atmosferă, a coborât acul pickup-ului și ne-am scufundat cu toții în undele lui, ca-ntr-o apă străină, prin care pipăi fundul cu vârful degetelor, să te asiguri că nu te vei scufunda subit. Deși mi-am ascuns dezamăgirea și am mimat cu multă sârguință atenția, ca la acele ore de prelucrare ideologică, am avut bănuiala că aceleași sentimente îi încercau pe toți, dar din motive obscure, deja invocate, nu s-ar fi cuvenit sub nicio formă să le dăm glas. Și-apoi s-a-ntâmplat ceva, o mică surpriză, a început o piesă foarte, foarte scurtă, numită poveste mică: „Şoricelul supărat / e mereu ascuns sub pat, / e bolnav / și-aşteaptă să-i treacă; // Şoricelul bine dispus / e mereu pe-afară dus, / nimeni nu ştie / când vine şi când pleacă.. // Bietul motan, / de necaz s-a suit pe tavan!” Mi-a revenit pe loc zâmbetul, am vrut s-o ascult iar (dar m-am abținut, să nu tulbur atmosfera audiției), urechile mi s-au deschis larg și-au făcut pace cu „noul” Andrieș. Cum aveam să descopăr și „alți” Andrieși extrem de simpatici de-a lungul timpului - de pildă ilustratorul de cărți, almanahuri sau discuri. L-am reascultat de nenumărate ori pe cont propriu, în clandistinitate, strecurându-mă în sufrageria pe care tata, după altă ispravă diavolească de-a mea, decisese să o pună sub cheie: ușile aveau niște geamuri pe care mi-era lesne să le scot dacă desfăceam cu atenție ramele; m-am strecurat zi de zi în templu și am pornit pickup-ul, ascultând iar și iar tot ce-mi poftea inima - când îmi bubuia de teama că aș putea fi prins, dădeam volumul la maxim și n-o mai auzeam. Clandestinitatea asta substituise, la mine, intrarea în atmosferă. Și-au fost, poate, cele mai emoționante audiții de care-am avut parte. Dar nimic nu poate bate emoția de-a returna, prin aceste cuvinte, inimioarele pe care omulețul lui Andrieș mi le-a întins în copilărie, ca autograf. Sunt încă în inima mea.

după 10 ani, o nouă carte de poezie: principala morengo

Anul trecut am candidat la o bursă de creație literară, ispitit de șansa de-a mă retrage într-un loc rupt de toate, să mă pot concentra doar la finalizarea unei noi cărți. N-am convins, nici nu-mi făcusem iluzii, dar invitația de a-mi descrie intențiile mi-a prilejuit un text, pe care l-am convertit într-o “notă către editor” când am terminat cartea și-am început să studiez scenarii de publicare. Intram deja în al doilea an de criză sanitară, care-a lovit din plin cultura și piața de carte, iar a publica poezie părea deja, pentru majoritatea editorilor, un act kamikaze (deși toate cărțile mele dispăruseră de ani buni din librării), așa că nu-mi făceam mari iluzii. Am continuat ceea ce fac de ani de zile, să scot pur și simplu poezia în lume, în instalații, spectacole și laboratoare de improvizație, căci oricum, după cum am tot zis, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei poezii e să rămână îngropată definitiv într-o carte. În vară, o poezie din cartea-mi imaginară a ajuns pe peretele Colegiului Octavian Goga din Sibiu, ca prima poezie murală realizată-n oraș, prin concurs, la festivalul SISAF, realizare datorată artistei Lumi Mihai, cu care-am pus la cale tandemul creativ unu unu unu invers unu.

 

Alte texte au ajuns, întâi, pe ziduri în două ganguri din cartierul bucureștean Chibrit prin creația artistei Suzana Dan.

Două texte s-au născut live într-un laborator de impromivazție de poezie și muzică alături de sazul lui Sașa-Liviu Stoianovici, iar alte două într-un atelier de improvizație de poezie și dans, alături de Cosmin Manolescu, la spațiul de dezvoltare coregraficăAreal, deschizând astfel seria de laboratoare interdisciplinare “corp.text”.

Iar un poem din finalul imaginarei cărți a ajuns pus pe muzică, la inițiativa JazzTM, de Philip Goron (tobe), Ștefan Cașcaval  (bass) și Vlad Cotruş (chitară), într-un videoclip filmat în orașul natal, pe strada care poartă numele orașului natal al lui Ovidius, Sulmona, chiar lângă mare.

E un făcut că tot cineva din afara castei literaților, galeristul Dan Popescu, m-a bătut la cap să public cartea anul acesta, s-a oferit chiar să o sprijine financiar și a găsit formula fericită - o colaborare între H’art Gallery și Casa de editură Max Blecher, pentru o carte de poezie și artă, la care 12 artiști și o fetiță de 12 ani au fost invitați la joacă, să deseneze câte un balon (un personaj cheie al cărții); Miguel Platero, Adrian Preda, Dumitru Gorzo, Ștefan Ungureanu, Gili Mocanu,  Giuliano Nardin, Paula Muñoz Zygmunt, Lumi Mihai, Daniel Bălănescu, Ion Barbu, Dan Perjovschi, Nicolae Comânescu și Ana Toma - care-a făcut o minunată instalație, ilustrând chiar coperta. M-a emoționat fiecare, mă înclin în fața tuturor.

Pe câțiva dintre ei sper să-i întâlniți și la lansare, când vă rog să le cereți autografe!  Lansarea va fi sâmbătă, 11 decembrie, de la ora 17, la Londohome (Str. G-ral David Praporgescu 31, București ) cu lecturi, vin bun și artiști și mai buni. 

*Fb event

Iar duminică, de la 17, tot acolo, va fi prezentată și comentată la o nouă ediție a Institutului Blecher, pe care-o voi încheia cu o scurtă sesiune de poemuzică.

*Fb event

Iar mai jos, textul de prezentare amintit în deschidere:

Cel căruia-i datorez, printre altele, debutul editorial, criticul literar Marin Mincu, ne-a spus în repetate rânduri pe la cenacluri că, în pofida aparenței de îndeletnicire facilă, sau poate tocmai de-aceea, poezia e cel mai complex gen literar; nu-i pentru oricine, chiar dacă mai toți am comis-o, și mai ales nu-i pentru gestualiști și grafomani, căci are nevoie de perioade mari de incubație, așa că un poet care se respectă nu scrie pe bandă rulantă, și nu se grăbește să publice o carte de poezie la un interval mai mic de 5 ani. Firește, cu toții ne-am spus că regula asta, ca și celelalte, exista doar pentru a fi încălcată. Dispariția lui a lăsat, însă, un vid de autoritate atât de mare încât mulți am început abia de atunci să-i urmăm sfatul, descoperind abstinența. La numărătoare, descopăr și eu acum că-n două decenii de la debut am publicat doar 4 cărți de poezie (dintre care 2, s-a spus, "doar" experimentale) iar de la ultima – Grossomodo – s-au scurs 10 ani. Și-am dus la capăt, în fine, o nouă carte de poezie - principala morengo.

Titlul preia cuvintele unuia dintre cântecele “de numărătoare” ale copilăriei: “an tan tirimogodan cara carasi  / principala morengo, tango!” Găsesc plin de farmec că pe atunci puteam acorda rang egal cuvintelor lipsite de noimă și celor purtătoare de sens, precum ultimele din acest cântecel, care păreau a evoca aluziv ceva important (principal, la feminin) fără să-l numească. De parcă am fi stăpânit un cod doar al nostru, inaccesibil adulților, și care când am devenit adulți ne-a devenit și nouă inaccesibil. Pentru mine, principala morengo, tango! a devenit, în timp, un fel de refren interior recurent pentru anumite momente și stări nedefinite, asociate unui soi de sentiment principal. Am și scris, cândva, o poezie numită fix așa: sentiment principal. Pe care adulții, de regulă, s-ar grăbi să-l numească, să-l arate cu degetul – chiar fără să aibă habar. Nici nu știi ce nevoie e mai puternică la adulți, cea de-a avea habar, sau cea de-a nu se afla că n-au habar. A avea habar – despre orice - pare marea chestie a lumii noastre adulte. A dezvrăji și-a arăta cu degetul e boala adulților la fel cum candoarea e “boala” copilăriei. Și-a dragostei, uneori. Și a poeziei, chiar și a celei “de azi”, mai mult decât se crede. Cumva, refrenul acela care-a răzbătut pân-aici ca un mesaj într-o sticlă dă mărturia unor teritorii pierdute, legate într-un arhipelag al inocenței – copilăria,dragostea și ce se-alege după ce toate s-au făcut scrum: poezia. principala morengo: tango!

.

Grădina poeților dispăruți

 

 

Într-o zi mizerabilă din decembrie 2009, după înmormântarea scriitorului Marin Mincu, Octavian Soviany mi-a spus, pe când ne refugiam într-un bar, că uneori meditează la faptul că a ajuns să aibă mai mulți prieteni pe lumea cealaltă. Trecuseră doar 4 luni de când purtasem pe umeri sicriul poetului Constantin Virgil Bănescu, care și-a oprit singur clepsidra la 27 de ani. Iar peste alte 4 luni poetul George Vasilievici și-a legat prea strâns un fular la gât. Apoi poetul Mircea Țuglea a intrat în mare și nu s-a mai întors. Apoi am dus pe umeri și luntrea poetulului Adrian Diniș. Cu toți fusesem prieten. La înmormântările celor cu care-am copilărit literar nici n-am mai găsit inimă să ajung. Am început să simt pe pielea mea ce spusese Octavian Soviany. Dar oare asta-nsemna ce a spus?

Ca poet, zic adesea că-s doar creația lecturilor mele + ceva viață personală. Sunt odrasla cărților pe care le-am citit. Cărțile mi-au fost prieteni de căpătâi. Inevitabil, cei mai mulți dintre autorii lor sunt pe lumea cealaltă. Așadar, cei mai mulți dintre prietenii mei, câtă frunză și iarbă, nu mai sunt. Dar lumea cealaltă a lor suntem noi, cei care-i citim. Carnea poeților e chiar poezia lor. Poezia e vie până la ultimul cititor. 

Așa am început să pun la cale proiecte care să ducă mai departe semințele poeziilor lor: Puzz_lit –niște jocuri stradale de puzzle cu plăcute ceramice pe care erau gravate versurile unor autori recent plecați dintre noi, Cerul poeților dispăruți – instalații aeriene, cu versuri pe coli transparente, lecturabile “pe cer”; Piațeta poeților dispăruți –poezie pe coli transparente peste bolarzii care delimitează Piațeta Anglicană. Între acestea a crescut, aproape de la sine, un proiect de cu totul altă natură, extrem de intim: creșteam flori în sticle învelite cu versurile celor mai dragi poeți dispăruți. Pe măsură ce creșteau, urma să le dăruiesc unor oameni care se vor fi oferit să le îngrijească. Pentru asta, m-am înscris în festivalul Homefest, cu un eveniment pe care urma să-l organizez la mine acasă: oficial, o soarea literară, de muzică și poezie din opera unor autori dispăruți în utlimul sfert de veac; însă planul secret, și adevăratul proiect, era ca, la plecare, vizitatorii să fie invitați să ia acasă câte-o sticlă de poezie-vie, pe care s-o îngrijească. Dar așa-i cu socotelile de acasă, se cam ofilesc în târg: taman atunci a izbucnit pandemia, s-a închis tot și ne-au închis și pe noi în case. Homefest s-a suspendat, iar eu am fost nevoit multă vreme să mă descurc ca un fur, procurându-mi toate cele necesare – pământ, pietriș, vegetație – dintre blocuri. și cu declarații pe proprie răspundere că am ieșit din casă pentru chestiuni de viață și moarte. În răstimpuri, traversam clandestin orașul cu bicicleta și cu câte o floare în spate, pe care-o duceam ca pe-o marfă de contrabandă la câte un nou custode, care se oferise s-o îngrijească. Ar fi fost dificil să explic autorităților motivul exact pentru care mă aflam pe stradă, dar parcă am fost ocrotit de-o bulă de invizibilitate, nu s-a luat nimeni de mine. 

Prima floare a fost un stejărel, cules de sub un copac și sădit într-o sticlă învelită cu versuri de George Vasilievici. Când a apărut prima floare, cât o buburuză albastră, am simțit o emoție copilărească, de parcă prietenul meu îmi făcuse cu ochiul.

Întâmplarea a făcut ca primii “grădinari” să fie tot poeți. O particularitate, să spunem, ocultă a proiectlui era că după ce planta creștea și nu mai avea loc în sticlă, custodele trebuia să aleagă: ce salvează, planta sau poezia? Sparge sticla pentru ca planta să-și poată continua creșterea, ori salvează obiectul și acceptă stingerea plantei? Mie opțiunea îmi părea evidentă: obiectul nu conta, poezia era vie, se strecurase deja în sufletul custodelui său și, de ce nu, și al plantei. Dar, când am fost chemat să intervin și să sugerez o soluție, m-am abținut, căci acea cumpănire lăuntrică a fiecăruia era o componentă esențială a proiectului. Atunci mi se păruse grozavă faza asta. Apoi n-am mai fost așa sigur.Și n-am mai închis plante în sticle. Nici chiar în numele poeziei.

.

Cealaltă parte-a conturului

în primăvara lui 2001 i-am făcut aceste fotografie lui George Vasilievici pentru coperta cărții sale de debut, Gabi78, care urma să apară la Vinea. 

pe 10 aprilie s-au făcut 11 ani de când nu mai e printre noi decât în cuvinte. 

mai jos, cuvintele mele din prefața Antoloiei George Vasilievici - Ed. Hyperliteratura, 2020:

Am vrut cândva să scriu o poveste despre un om care se trezește-ntr-o bună dimineață, ca Gregor Samsa, metamorfozat într-o ființă îngrozitoare: fără niciun pic de umor. O nenorocire aproape la fel de mare ca transformarea-n gândac, căci profesia îi cerea mult simț al umorului, iar el acum e la fel de plin de haz ca formula hexaclorbenzenului. Și să rămâi fără slujbă în zilele noastre e ca și cum te-ai transforma pe loc în gândac. Așa că se dă peste cap, încearcă orice, caută peste tot, să afle cum ar putea-o drege, măcar până-și va găsi altă slujbă. Și-ajunge pe mâna șarlatanilor, care-l îmbrobodesc că-i pot furniza esență de haz la miligram, se prind că-i vulnerabil, că, nesimțitor fiind, nu poate evalua elixirul. Și-l mint că-i pot procura marfa cea mai fină, îi oferă o mostră gratis și la orice nerozie îndrugă ei se tăvălesc de râs, și, sub acest placebo, omul mimează hazul convins că neroziile sale sunt vorbe de spirit, iar convingerea asta-i cumva hilară în sine, așa că unii surâd, despre ceilalți își spune că nu-s pregătiți pentru avangardă -  e prea sofisticată marfa, prea concentrată, esență de axilă de zână. Asta-i dă un zvâc elitist suficient să-i asigure câțiva prozeliți, care proclamă că a fi complet lipsit de haz este noul haz. Și cercul elitist tot crește, hrănit cu platitudini, devine mainstream, formula hexaclorbenzenului devine bancul secolului, fanii și-o tatuează pe trup, unii o inscripționează pe lenjerie intimă, mulți se îmbogățesc, de până și dealer-ii încep să creadă că, din eroare, au livrat marfă adevărată, și tot așa: în răstimpuri, m-am amuzat să mai sucesc povestea, s-o tund ori să-i mai adaug o rămurică, însă numai la mine în cap, nu m-a tras inima niciodată s-o scriu pe bune. Căci, ca orice poveste, pornea de la un sâmbure de adevăr, cu care n-am găsit pacea încă, am tot evitat să-l revizitez. Încerc acum. Așa că iată sâmburele. Povestea adevărată:

Debutul crizei financiare din deceniul trecut m-a prins ca roșul semaforului în mijlocul unui bulevard agitat: revista la care lucram nu mai plătise salarii de 3 luni, m-am resemnat și-am plecat fără să întrevăd nimic vesel la orizont. Se-auzea că urma să apară o nouă revistă, dar în redacție, deja formată dintr-o gașcă mai veche, știam doar un tip, un poet cu care fusesem foarte apropiat până ne-am certat foarte rău și ne-am promis să nu ne mai frecventăm decât ca poeți, prin texte, pentru că restul făpturilor noastre nu se ridică la înălțimea lor. Știți cum e, dacă s-ar fi întâmplat să mă cert cu Newton nu-nseamnă că de-a doua zi m-aș fi apucat să încalc legea gravitației. Nu se face. Ei, dar pentru că reeditam deja pe pielea mea Foamea lui Hamsun, i-am trimis poetului un mesaj din ultima văgăună a demnității și-a rezonat, m-a pus în legătură cu redactorul-șef, care mi-a aruncat un pișcot pe care m-am grăbit să-l înhaț - urma să fiu caricaturist al revistei. Habar n-aveam în ce mă băgam, nu mai făcusem așa ceva, dar știam c-o voi scoate la capăt și de-ar fi fost să desenez stând în cap. Cât de greu e să-i faci pe alții să râdă cu niște linii când alternativa-i să plângi de la hașurile din propriul stomac? Pentru un singur lucru nu eram pregătit: să-mi pierd simțul umorului peste noapte, complet, așa cum ți-ar tăia ceva părul: puf! nu mai e. Nici n-am început bine lucrul și m-a pocnit vestea că un vechi prieten, de care mă cam înstrăinasem, s-a sinucis la nici 32 de ani. George Vasilievici. Hai, fă lumea să râdă. “Mere-n pârg anii lui, la pământ s-au lăsat şi se strică. Nimeni nu le ridică.”, am scris mai târziu. “A plecat Enghidu, şi-acum lei ucide în mine.” Asta mi-a făcut (ce și-a făcut sieși nu discutăm, fiecare cu treaba lui). Asta a fost ultima lui șotie: mi-a răpit, mi-a masacrat, mi-a ras simțul umorului chiar când mă angajam clovn. Și-un an de zile am mimat umorul cum în alte profesii se mimează orgasmul. Atunci am ieșit definitiv din copilărie, din cea de-a doua copilărie, secretă, pe care-o descoperisem și o trăisem împreună  vreo 10 ani. Unele farse reușesc doar dacă-s foarte proaste, iar asta-i monumentală. Cu celelalte doar și-a făcut mâna, au fost șmirghelul cu care a șlefuit la lucrătura de căpătâi – “toate astea pentru asta”. De pildă când am împlinit 33 de ani. Mă tot văitasem, ipocrit, că mi se-apropia vârsta cri(s)tică, și-n ziua aia a aranjat cu prietenii să mă cheme într-o tipografie inventând o urgență, iar când am ajuns acolo, mai multe brațe m-au imobilizat, m-au culcat la pământ și mi-au îndepărtat brațele și mi le-au lipit de podea în cruce, iar George a apărut deasupra cu un aer de cioclu, cu un ciocan enorm în mâini și un cui. Pe care s-a năpustit să mi-l bată în palma mâinii cu care scriu. M-am zvârcolit ca un balon desumflat, cuiul s-a dovedit bont, dar apucase să dea de câteva ori suficient de tare în el cât să-mi lase semn, și pentru câteva clipe chiar i-am crezut nebunia. Apoi și-a dezvelit iar zâmbetul larg ca și cum ar fi ridicat o vizieră invizibilă, și mi-a zis râzând: „așa, să ai măcar o vagă idee cum e, că tot te plângeai“. Unui prieten care își pregătea doctoratul în teologie i-a dăruit de ziua sa o Biblie în care săpase cu trudă, decupând cu lama forma unui pistol în foi, cât să poată ascunde acolo unul. Iar altuia i-a dat un sac în care-ndesase tot atâtea pâlnii câți ani adunase în ziua aniversării. Ah, și penultima farsă. Cu câteva luni în urmă, fiind în trecere prin București, trecuse și pe la mine pentru câteva vorbe, apoi s-a băgat la loc în mașină, s-a răzgândit, a ieșit, și-a scos fularul de la gât, mi l-a înfășurat în jurul gâtului, apoi s-a vârât la loc, și-a pus căștile la urechi și s-a dus. Așa a plecat din ochii mei. Și cum a ales să plece din lumea asta? Cu alt fular.

Cu 10 ani înainte abia apăruse în lumea mea, dând startul copilăriei noastre secunde. Privind în urmă, parcă au fost niște semne care-i anunțau apariția, așa cum echipa de platou pregătește următoarea scenă de filmare. Întâi Massive Attack a scos albumul Mezannine, care avea să devină soundtrack-ul copilăriei noastre secunde. Era-n ’98, încă nu ne știam, el abia-mplinea 20 de ani și se grăbise să publice prima carte, Îngerul negru, repudiată ulterior. Apoi veni anul eclipsei, când o mână de tipi cum nu se poate mai diferiți din Cenaclul de Marți din Constanța ne-am trezit sub acoperișul aceleiași cărți - Starea de plasmă, o microantologie a maestrului șaolin Marin Mincu. Deși adevărata prăjeală cosmică a fost că-n același an David Fincher suia pe marile ecrane cartea de debut a lui Palahniuk, Fight Club. Iar într-o zi de prin 2000, la Universitatea Ovidius, veni să citească și George-n cenaclu, cred că Mircea Țuglea îl invitase. Habar n-avea ce-l așteaptă. Se nimerise și Gili Mocanu-n oraș, ne-am pus în aceași bancă să croncănim, vorba lui, ca doi corbi bătrâni pe o cracă, și George-și făcu intrarea ca boxerii în ring, sfidător și escortat de gagici, cu o maletă neagră pe gât. Dar după ce-și făcu numărul și începu “masacrarea ritualică a textelor”, deveni limpede că-i năucit și se abține cu greu să stea potolit, fără să latre, să muște, să dea măcar o replică. Imediat ce s-a isprăvit a tăiat-o spre ușă, să se scuture de coșmar ca un câine de apă – așa-i când intri pitbull și ieși pudel. L-a intrigat când i-am întins mâinile și l-am invitat cu noi la berea de după. N-a zis nu, dar era afectat și ostil, așa că pe drum i-am vorbit: nu pune la inimă, n-a fost nimic, poate doar faptul că n-ar fi trebui să-ți chemi admiratoarele, ce naiba, doar n-aștepți s-auzi ovații la un cenaclu, doar nici mașina n-o duci în service să culegi laude, nu pentru mângâieri pe cap vii aici, frate, ci pregătit să-ți spargi dinți, să ți se-nmoaie coastele, să-ți călești textele, pentru că mai târziu, când vor ieși cu adevărat în lume, pe mâinile cititorilor, nimic nu va mai putea să le apere. De-aia ne adunăm aici: ăsta-i Fight Club! Zece mii de cuvinte n-ar fi făcut cât astea două: când am zis Fight Club, viziera invizibilă care-i scrobea fața îi dezveli prima oară zâmbetul larg, și-n clipa aia, privindu-ne-n ochi, am pătruns în a doua noastră copilărie, știind că vom deveni cei mai buni prieteni. Și-așa a fost. Iar el se năpustit în lumea asta nouă a literelor cu capul în jos, ca într-un fel de bungee jumping continuu, fără coardă și plasă de siguranță. A ars etapele cu o viteză fantastică, într-un singur an s-a învârtit să fie și arestat 4 luni pentru droguri, și să ducă la capăt o carte stupefiantă, adevăratul debut, în al cărei titlu a-mpreunat numele iubitei de-atunci și numărul lui de deținut, care-i și anul nașterii: Gabi78. Au mai urmat câteva, poate și mai tari, mai ales cea postumă, Viseptol, care rezumă, pe repede înainte, întreaga-i călătorie, tot acest drum accelerat până-n abis (sau ce-o fi, că de-aici pare-atât de prozaic). “de o vreme înotai într-un zid. azi ai găsit ieşirea, pe partea cealaltă”, i-am scris în ziua când am primit vestea că s-a încheiat copilăria secundă, adevărata noastră literatură. Căci pactul nostru secret fusese să ne-o aducem atât de aproape încât să ne umple chiar viața, gesturile cele mai mărunte, fiecare secundă. Textul? Un exoschelet. Iar cărțile? Insectare. M-am răfuit de multe ori în cenacluri când apărea câte unul să-i pună ștampila de suprarealist: ce-i suprarealism pentru tine e realitatea lui; să-i reduci perspectiva la tine e ca și cum i-ai spune unui creștin că e supraateu.

În toamna lui 2001, când Gellu Naum s-a dus dintre noi, abia realizam că el de fapt nici n-a fost cu adevărat “printre noi”, plecarea asta abia-i atesta, fizic, trecerea: viața căzu de pe el ca o piele de șarpe. Adevărata-i făptură se furișase de mult în alte vieți, poate chiar și în ale noastre. Într-o seară, pe când bântuiam împreună pe strada ce mărginea fostele vii de lângă lacul Siutghiol am văzut de departe pe-asfalt o dâră de vopsea albă care părea conturul unui câine, așa cum se marchează locul unei crime. Și sporovăind despre asta, despre moarte și trup, aici și dincolo, am alunecat pe nesimțite într-un joc foarte serios, pe care mai târziu l-am consemnat într-o carte sub numele “tratament traumagic” –codificând astfel o experiență reală pe care ne-am dăruit-o atunci, în 5 prieteni: am străbătut orașul întreaga noapte și ne-am ales fiecare câte un loc în care să ne lepădăm, simbolic, conturul trupului ca pe-o piele de șarpe: ne-am întins pe rând pe asfalt și ceilalți ne-au desenat contururile cu cretă albă. Apoi ne-am ridicat din contururi ca și cum am fi trecut printr-un zid pe partea cealaltă, iar ceilalți le-au acoperit cu o dungă de vopsea albă. Și ne-am promis să ni le vizităm în răstimpuri așa cum alții își vizitează mormintele, dar nu ca să jelim, ci ca să ne-amintim ce lepădasem acolo, doar pentru a ne strecura în noile noastre vieți. Așa că atunci când am aflat vestea, mi-am amintit legământul și nu m-am dus la înmormântare, nici azi nu știu încă exact unde i-a fost lăsat trupul. Am făcut doar asta: am ieșit pe străzi cu fularul pe care mi-l dăruiese, l-am lăsat undeva, să fluture-n noapte, și am plecat. Poate încă mai flutură. Recompuneam, așa, o altă emoție pe care ne-o dăruisem, și poate cel mai frumos poem al literaturii noastre secrete: în altă noapte din toamna lui 2001, am escaldat împreună soclul statuii lui Ovidius din centrul vechi al Constanței și i-am pus pe umeri o mare mantie roz, diafană. Și pentru câteva zile, poetul “iubirilor gingașe, răpus de-al său talent” păru că respiră iar, că face dragoste cu lumea ca un fluture. Așa și George, cred că încă o face, dar nu-l vedem pentru că a ieșit pe cealaltă parte-a conturului.

Mugur Grosu, aprilie 2020