mugur grosu

Vă rugăm să ne scuzaţi, n-avem cărţi pentru piraţi

2012-01-28T22:04:00.003+02:00

...Mi-am permis să parafrazez refrenul acestui sezon de feerice coduri portocalii ca să anunţ că mâine [duminică, 29 ianuarie] am bucuria să merg în primul oraş revoluţionar al ţării, Braşov, la cenaKLUbul TIUK al lui Mihail Vakulovski, din clubul Rockstadt. Special pentru domnii ocupaţi cu denunţarea documentelor neavenite pe Internet precizez că multitudinea de litere K de pe afişul gazdelor nu ascunde nimic tendenţios. E totul pe faţă. E nec plus ultras. :)

de ziua Unirii, un lanţ foarte scurt

2012-01-25T06:25:00.007+02:00

Flashmob în seara de 24 ianuarie, pe trecerea de pietoni de la Inter: un lanţ uman şi-un mesaj pt. Curtea Constituţională: "Anticipate, nu comasate. Nu fiţi asasinii democraţiei!" Peste 5 zile se împlinesc 64 de ani de la moartea lui Gandhi, părintele ideii de rezistenţă non-violentă, Satyagraha.

actualizare: vedeţi că se poate? "La nici 24 de ore de la ”ocuparea trecerii de pietoni", Curtea Constituțională a declarat comasarea alegerilor neconstituțională. Bravo, băieți, a fost o acțiune frumoasă!"

Lacrimi şi Sfinţi. de Silviu Dancu

2012-01-17T21:19:00.004+02:00

Silviu Dancu a scris un text genial despre seara din 15 ianuarie 2011. Era vocea care lipsea din acest film - pe care, într-un fel, l-am făcut împreună, alături de Gilda, a cărei legitimaţie de presă ne-a ferit, în câteva rânduri, de bastoane şi alte belele. O voce de anvergura Orianei Fallaci. Mă înclin.

Lacrimi şi sfinţi
de Silviu Dancu

Şi am fost în stradă şi la ieşirea din metrou, la Unirii, te învăluia deja o încordare ciudată, care plutea în aer, şi se agăţa de lumina felinarelor şi de cea din ochii oamenilor, şi tensiunea aia era aşa, ca mârâitul surd al unui câine care îţi simte piciorul prea aproape, şi am luat-o pe lângă Hanul lui Manuc, şi în piaţa din spate am observat maşinile Poliţiei locale, şi erau trei la număr, şi erau parcate tăcut, pânditoare, lângă o clădire aflată în renovare, şi nu departe de ele era amprenta, de curând reconstituită, a fostei biserici Sfântul Anton al Puşcăriei, demolată în vremea comunismului, şi am luat-o pe strada Şepcari, şi era pe-acolo şi poate mai e încă, un local care se numeşte Lacrimi şi sfinţi, şi da, m-am gândit eu, pe străzi erau şi lacrimi, şi sigur erau şi sfinţi, şi asta, da, de ambele părţi, şi de partea fularelor ridicate peste nas, dar şi de partea căştilor lucioase, şi am ieşit în bulevardul Brătianu şi deodată, foarte deodată şi de imediat, neaşteptat ca un tunet fără vreun fulger care să-l anunţe, am auzit glasul mulţimii, şi am simţit freamătul ei, şi frisonul acela plin de surescitare, şi am văzut puhoi de oameni care fugeau înspre mine, şi m-am simţit deodată, foarte deodată, cuprins de nevoia de a fugi şi eu cu ei, şi asta deşi abia venisem, şi era o nevoie imperioasă, ca un ţipăt, şi era ca şi cum fuga lor era şi a mea, şi ca şi cum fugeam deja prin fuga lor, şi ca şi cum îmi fugeau cu toţii prin vene, şi n-am fugit, şi m-am lipit de un perete, fugind în nemişcarea mea, şi am stat acolo ţintuit de curiozitatea de a vedea, şi ce să văd? Şi am văzut jandarmii, cu căşti, cu scuturi şi cu genunchiere, şi păreau un zid negru care se prăvălea peste oameni coloraţi. Şi s-au oprit ceva mai încolo, fără a-i ajunge pe fugari, şi fără ca măcar să încerce să-i ajungă, şi s-au retras în ordine şi imediat au fost urmaţi de cei care mai înainte fugiseră şi care acum fluierau, huiduiau şi aruncau cu pietre cubice smulse din pavajul vechilor străzi abia renovate, şi am simţit deodată că-mi pare rău, căci îmi plăcea că, în sfârşit, se renovase, şi m-am simţit şi recunoscător că, totuşi, nu luaseră prea multe pietre din pavaj, şi că nu era nimic care să nu poată fi reparat în câteva ceasuri de lucru, şi mă miram de ce-mi trece prin cap, şi mă gândeam că eram ca fata aceea care, pe când făcea dragoste, încerca pe nevăzute să netezească cearşaful, fără să fie observată de iubitul ei care o avea, chiar atunci, între cutele vinovate, şi ştiam asta chiar de la ea, şi mi-am zis că-s idiot, şi că ce naiba am de mă gândesc la lucruri de genul ăsta, şi că ce au de-a face sexul şi dragostea cu strada şi cu pietrele, şi m-am gândit că poate au de-a face, şi că, cine ştie, poate că nimerisem între cutele unei iubiri pasionale, violente, şi am înaintat spre Lipscani, şi atunci jandarmii au atacat din nou, şi de data asta au intrat şi pe trotuar, şi am văzut un jandarm alergând un tânăr care aruncase cu pietre, şi jandarmul era puternic şi înalt, şi avea şi scut şi cască şi baston şi platoşă neagră, şi tânărul era slab şi îmbrăcat destul de subţire şi l-am văzut pe băiat lovit cu bastonul de cauciuc, şi era doar la vreo cinci metri în faţa mea, şi l-am văzut prăbuşindu-se, şi am văzut bastonul cum cade asupra lui rapid, îndesat, în mişcări fără ezitare, antrenate în luni sau în ani de exerciţii, evitând zonele vitale, dar provocând dureri maxime, o dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, şi asta extrem de repede, şi am crezut că băiatul nu se va mai ridica, şi că eu, de exemplu, nu m-aş mai fi ridicat, şi, uluitor, s-a ridicat şi, uluitor, vorbea, şi, uluitor, protesta în continuare, şi am văzut că pentru asta trebuia să-şi ridice privirea spre înălţimea căştii, şi am văzut ridicându-se, o dată cu privirea, şi piciorul masiv al jandarmului, şi acum erau acestea două, privirea băiatului şi piciorul bărbatului, într-o sincronizare de-o clipă, care ar fi putut fi chiar frumoasă, şi, iată, lumea dansa, şi am văzut cum piciorul a izbit puternic în trupul tânărului, şi am văzut că, totuşi, nu l-a lovit în faţa ridicată spre plasticul dur care acoperea chipul jandarmului şi în care se reflecta chipul tânărului, şi mă gândeam că, ce chestie, tânărul era lovit cu piciorul de cineva care-i întorcea chipul, şi de fapt nici nu mă gândeam la asta atunci, cum naiba să mă gândesc, nici nu puteam, eram doar încremenit cu totul, cu trup, cu privire şi cu gânduri, şi inima îmi bătea nebuneşte, şi abia acum stau şi mă gândesc la toate astea, dar ştiu că, totuşi, mă întrebam de ce, de ce nu l-a lovit în faţă, şi că m-am bucurat că nu a făcut-o, şi că aşteptam să-mi vină rândul să-mi ridic privirea, şi tot abia acum mă gândesc că era un fel de dans ciudat, şi că nici nu trebuia să mă tem că voi fi trecut cu vederea, şi asta doar pentru că nici eu nu treceam cu vederea, şi asta doar pentru că eram acolo, tăcut, şi fără vreo piatră în mână, la doar cinci metri, şi asta pentru că nu puteam fugi fără să stau, şi nici să stau fără să fug, şi în faţa mea cu un pas era cineva care filma şi asta a contat, se pare, şi uite-aşa, nu am mai dansat. Şi vedeam mulţimea, împinsă spre Piaţa Unirii, mulţimea din care tocmai făcusem parte, şi vedeam pietre şi sticle zburând spre jandarmi, şi, deci, şi înspre mine, şi îmi ziceam că, ce ciudat, eu nu sunt de partea nimănui şi că, în acelaşi timp, sunt de ambele părţi, şi că asta nu e normal, nu-i aşa?, dar şi că, la o adică, de ce nu ar fi normal? Şi am văzut poliţia locală făcând cordon la intrare în Lipscani, şi aveai voie să intri pe stradă, şi nu mai aveai voie să te întorci în bulevard, şi a fost un moment de calm, şi m-am folosit de ea privind, peste drum, la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou şi la tramvaiul care întorcea spre Calea Moşilor, ca şi cum nu se întâmpla nimic, lăsând nişte oameni şi luând nişte oameni, şi m-am gândit la prietenul meu care e preot acolo, la biserică, adică, şi nu la tramvai, şi mi-a trecut prin cap că tramvaiul acela, 21 pe numărul lui, e aşa, prins într-un fel de veşnică Vinerea Mare, înconjurând biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, zi de zi, ca într-un fel de Prohod pentru fosta biserica Sfânta Vineri, demolată cu 25 de ani în urmă. Un tramvai bizar, care nu ajunge niciodată să prindă Învierea. Şi am început să plâng, şi nu numai eu, ci şi ceilalţi, toţi, şi cei cu pietre şi cei fără pietre, şi cei care scandau şi cei care tăceau, şi plângeam cu toţii, şi înjuram cu toţii, şi scuipam cu toţii şi era fum iute care ne intra în ochi, în nas, în gură, arzându-ne buzele şi gâtlejurile, şi, da, erau lacrimi adevărate, şi, da, erau sfinţi adevăraţi, erau sfinţii gheorghe, şi sfinţii vineri, şi sfinţii sâmbătă şi duminică, şi ne-am acoperit feţele cu fularele, şi deodată, ca printr-un miracol, am semănat cu toţii între noi, şi cei cu pietre şi cei fără pietre, şi cei care scandau şi cei care tăceau, şi eram cu toţii chipuri reduse la ochi înlăcrimaţi şi înroşiţi, şi numai jandarmii nu plângeau, şi atunci am ştiut de partea cui sunt. Şi n-am plecat. Şi am pornit în sens opus, spre Piaţa Universităţii, furişându-ne pe lângă ziduri, prim fum şi bubuituri şi strigăte, ca nişte câini comunitari pe sub privirile hingherilor, şi am văzut cu uimire, dar şi cu bucurie, că magazinele, restaurantele şi barurile erau încă deschise, ca şi cum nimic nu se întâmpla, şi am văzut oameni mâncând şi bând, şi privind spre noi, cei de pe stradă, prin ecranul vitrinelor, şi da, mă gândeam că aşa e bine, şi că aşa se şi cuvine să fie, şi că oraşul nu trebuie să se închidă vreodată în faţa vreunei revoluţii, şi că luminile lui trebuie să ardă, şi că berea lui trebuie să ne spele gâtlejurile de fum, şi că trebuie să fie întotdeauna mese disponibile, libere, pe care şi fulare şi căşti deopotrivă să poată fi aşezate, unele lângă altele, la final de revoluţie sau, cel puţin, în pauzele acesteia. Şi muzica din localuri se amesteca cu bubuitul petardelor, şi cu foşnetul ca de şarpe al fumigenelor şi al lacrimogenelor lansate, şi uneori era bizar de frumos, căci explodau în mii de scântei, şi chiar şi mulţimea râdea pe sub fulare şi aclama, şi unii ziceau că hei, revelionul a trecut!, şi cineva şi-a amintit că era chiar ziua lui Eminescu, şi eu încercam să nu mă pierd de prietenul meu care filma şi de soţia lui, mereu în faţa noastră, hotărâtă, micuţă şi puternică în pantalonii ei camuflaţi şi cu geanta camerei de filmat pe umăr, bodogănindu-ne că ne mişcăm prea încet şi că ne e prea frică, şi că parcă a ieşit la revoluţie cu mama şi cu tata, şi chiar aşa era, noi, adică el şi cu mine eram mai prevăzători, şi el mai avea şi grija aparatului de filmat, şi a soţiei lui îndrăzneţe, şi mai trebuia să şi filmeze, şi, în plus, poate că tocmai din cauza testosteronului, noi, adică el şi cu mine, câini cu colţi mai tociţi, ştiam durerea muşcăturilor de pe maidane, şi o ştiam cu înţelepciunea dulăului care, în timp, a înţeles cât de inutil e să încerci să muşti din roata unei maşini în mişcare, şi uite-aşa nu resimţeam prea tare ruşinea de a fi întrecuţi de pasul ei aproape felin. Şi am călcat peste cuvântul LIBERTATE, scris cu negru, pe asfalt, de un tânăr, şi mirosul de spray era altfel decât cel al gazelor lacrimogene şi al fumului de petarde, dar şi al tarabelor şi al băncilor arse. Şi eram, laolaltă, şi ultraşi şi intelectuali, şi studenţi, şi şomeri, şi salariaţi, şi tineri, şi oameni trecuţi de-a doua vârstă, şi băieţi şi fete, şi familişti şi nefamilişti, şi oameni care strigau şi oameni care filmau sau pozau, şi oameni care vorbeau urât şi oameni care vorbeau calm sau tăceau sau doar priveau, şi am văzut şi doi francezi, şi ea era îmbrăcată frumos şi avea o piatră în mână. Şi era şi bătrânul acela de pe trotuar, aflat mereu în acelaşi loc, peste drum de Sfântul Gheorghe Nou, şi sub privirile căruia fluxul şi refluxul tumultos şi nebunesc al străzii pendula ca pe buza unei plaje numai a lui, şi îi agasa pe toţi cei care filmau cu dorinţa sa de a da un interviu, doar pentru a cere după aceea bani de o bere, şi care-şi spunea, formalist şi corect, numele şi prenumele, şi având de fiecare dată aceeaşi opinie. Şi era aceeaşi opinie pe care, aşezat pe bordură, ca într-o doară, şi imun la orice fel de gaz, îl răcnea profetic şi sfânt, şi răguşit şi fără de mânie, tinerilor ultraşi, huligani, golani sau cum li s-a mai spus şi cum li se mai spune, şi cum poate că şi sunt, cine mai ştie, noi toţi aveam fulare, şi care smulgeau gardurile din mijlocul bulevardului pentru a construi baricade: „Sunteţi nişte proşti, băăăăăi, nu Băsescu trebuie să cadă, ci sistemul, băăăi! Că dacă pică Băsescu, vine Blaga! Şi mai stricaţi şi strada degeaba, proştii dracului!” Şi nimeni nu se lua de el. Şi mă gândeam la cum sună asta, că vine Blaga, de ziua lui Eminescu! Şi am plâns mult şi des în seara aceea, şi ne repezeam mereu spre străduţe sau mai degrabă spre scările blocurilor, şi mai toate intrările aveau interfon, şi numai câteva nu aveau, şi într-una dintre acestea un bărbat a intrat ca să vomite, şi mi s-a părut straniu, pentru că era acolo şi un cabinet stomatologic, şi în altă scară paznicul ne-a deschis uşa, apăsând butonul, şi ne-a tratat frumos, şi ne privea cu drag, şi mie mi s-a făcut oarecum ruşine, şi nu înţelegeam de ce m-ar privi astfel, căci nici nu strigam şi nici nu dădeam cu pietre, şi nici nu-mi venea s-o fac, şi mă tot întrebam că, de fapt, ce fac eu acolo, cu inima bubuind şi cu nasul, ochii şi buzele arse, şi că de ce ar conta simplul fapt că sunt acolo, chiar acolo, în scara aceea de bloc, şi cu nişte necunoscuţi şi cu soţia prietenului, de care ne pierduserăm deja, şi dacă tot nu dau cu pietre şi nici nu strig, şi nici nu dau foc, şi nici nu am uniformă, şi nici cască lucioasă. Şi nu mi-a venit nici un răspuns, şi mi-am zis că nici câinele ăla care alerga dezorientat, în cercuri, căutând aer sub fumul iute al lacrimogenelor, cu botul lipit de asfalt, că nici el nu ştia de ce este acolo, şi că asta nu-l făcea să fie mai puţin câine decât era înainte, când aerul era aer, şi că, totuşi, el tot mai căuta să respire, spre deosebire de porumbelul acela alb, care murise frumos, aproape cu blândeţe, pe undeva, pe lângă Biserica Rusă, strivit de cerul care coborâse mult prea mult sub fum. Şi mă gândeam că, ce chestie, se pare că nu poţi face revoluţii sau proteste în Bucureşti, fără să fii pe lângă vreo biserică sau pe lângă vreun câine, şi că treaba asta, cu porumbelul alb şi cu bisericile o avea vreun sens, şi că atunci, poate că şi faptul că eram eu acolo o avea vreun sens, şi chiar dacă nu ar avea, asta nu m-ar face să fiu mai puţin acolo decât alţii, ca şi câinele cu nasul în asfalt, şi aşa că am zâmbit şi eu paznicului care mă privea cu drag, şi asta deşi ştiam că nu-mi zâmbea mie, ci celui care credea el că sunt. Şi apoi ne-am regăsit cu prietenul meu şi soţul ei, şi am mers iarăşi spre Unirii, şi am luat-o pe străduţele oraşului vechi, şi lumea juca Darts în localuri, şi vedeam din mers vârfurile mici ale proiectilelor înfingându-se în ţintă şi m-am gândit că este o armă străveche, folosită încă dinainte de apariţia primelor cărămizi, şi a primelor străzi şi a primelor guverne ale lumii şi ale istoriei, şi că, iată, luptătorii sunt peste tot, şi că toţi suntem luptători, şi că totul este doar joc şi luptă, şi că asta se vede în fiecare joc şi în fiecare flirt, şi în fiecare noapte de dragoste, şi că doar se întâmpla că în seara aceea jocul nostru era mai mare şi mai tare, şi am ajuns în Piaţa Unirii, atraşi de focurile aprinse de protestatari, şi ne-am apropiat de unul dintre rugurile aprinse, şi eram circumspecţi şi încordaţi, tresărind la orice pocnet, şi animalul din noi şovăia fascinat, şi am avut impreasia că noi, cei mulţi şi împrăştiaţi şi iar adunaţi, şi diferiţi şi asemănători, suntem legaţi între noi prin fularele colorate, şi că toate fularele alea deseneau pe feţele noastre rânjete de animal. Şi eram hiene, şi eram zebre, şi eram bivoli, şi eram şacali, şi eram iepuri, şi eram antilope, şi eram căprioare, şi eram lemurieni. Şi piaţa se transformase într-o savană, şi parcul anemic din Piaţa Unirii se transformase într-o junglă neagră, şi din desişul ei străluceau înspre noi, în albastru şi în roşu, privirile leilor care îşi apărau teritoriul. Şi li se auzea gâfâitul. Şi noi urlam, şi răgeam, şi chiţăiam, şi mugeam, şi chelălăiam, şi încercam şi eu să fac ori asta, ori ailaltă, dar nu puteam, pur şi simplu nu puteam, şi nici acum nu ştiu de ce, şi poate de aceea, când leii cei negri au ieşit din desiş, şi au atacat în forţă, şi au împrăştiat mulţimea, şi eu am nimerit într-un zid, ei bine, poate de aceea, pentru că nu puteam face nimic, la mine au venit, şi Doamne Dumnezeule care, ha, erai chiar după colţ, ascuns în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, zisă şi Sfântul Ioan cel Nou, că ce spuneam mai devreme, peste tot era o biserică, şi era şi Domniţa Bălaşa la dreapta, şi era şi Patriarhia în faţă, şi, mai încolo şi mai la stânga, era şi Radu Vodă, şi era şi Sfântul Anton în spate, şi iată, până şi Tu erai după blocuri şi după clădiri, şi până şi Tu ai găsit o cale să scapi în spatele lor de furia leilor, şi numai eu m-am lipit de un zid, şi, uite, o să cad între bisericile Tale, aşa că hai, fă ceva! Şi ce repede se apropiau, şi mai ales ăla din stânga, şi ce urât mă privea, şi chiar am avut timp să îmi fac impresii, şi ce ciudată e treaba asta, şi anume cât de repede şi de mult poate omul sau animalul gândi şi vedea într-un timp atât de scurt, şi am avut impresia că e beat sau drogat sau doar plin de furie, şi am avut timp să hotărăsc că, până la urmă, nu e nici o diferenţă între toate astea, şi în spatele lor era focul care ardea aşa de frumos şi de auriu, şi tot nu era la fel de frumos precum era căciula aia, cu urechi, din puf alb, strălucind ca o aură, plină de lumina macaralelor de la parcarea subterană aflată în construcţie, de la Universitate, căciula purtată de fata care râdea şi se iubea şi se rotea ca-ntr-un film rusesc cu iubitul ei, sub bubuituri şi în fum, şi mă gândeam că ar fi bine să am imaginea asta în capul peste care o să cadă bastonul. Şi leii alergau spre mine umăr la umăr, şi eu eram umăr la umăr cu un zid străin, şi ştiam că e prea târziu să mai încerc să fug, şi că m-ar fi lovit din spate, şi nu vroiam asta, şi privirea lor era ca o linie neclară sub geamuri aburite de respiraţie fierbinte şi de scuipat şi el, cel drogat, sau beat, sau furios, m-a întrebat cu o voce ca un geamăt dacă „asta e democraţia care o vreţi, băăăăă? asta e democraţia care o vrei?”, şi deşi îmi venea tâmpeşte să-l corectez, haha, da, oricât de improbabil sună, aş fi vrut să-i spun că acuză fără să cunoască acuzativul, şi mi se părea chiar o glumă bună, şi n-am făcut-o, şi am ridicat braţele între biserici şi am zis Nu! Nu! Nuuuu!, şi nu ştiu dacă i-am răspuns întrebării sau doar intenţiei lui. Şi totul s-a întâmplat foarte repede, şi poate fularul meu rânjea mai inocent, şi poate Tu, Dumnezeule pitit după blocuri, ai făcut ceva, ai luat braţul colegului său şi i l-ai pus pe bastonul ridicat. Şi i-ai trimis în altă parte. Şi am rămas acolo câteva secunde, tremurând, şi apoi am fugit pe o străduţă, şi apoi mi-am dat seama că m-am pierdut de prietenul meu şi de soţia lui, şi că eram ca acel câine care mergea în cercuri, şi că nici el nu lătra şi nici nu chelălăia în vreun fel. Şi mi-am căutat prietenii ca pe nişte stăpâni, şi i-am găsit. Şi toată seara a fost cam la fel, oră după oră după oră, şi am văzut oameni bătuţi şi ambulanţe aplaudate...

Şi au învins leii. Şi, iată, stăteau singuri, rămaşi stăpânii incontestabili ai savanei, şi pe căştile lor străluceau firmele luminoase ale oraşului şi pâlpâirile girofarelor, şi focurile stinse de pompieri, şi mă aşteptam să aud în noapte răgetul adânc al victoriei, şi nu s-a auzit, şi cred că şi ei, leii, ştiau că, deşi au învins, simplul fapt că a trebuit să lupte a fost un fel de înfrângere. Şi în mod ciudat, simţeam cum întrebările mele de până atunci capătă deodată un fel de răspuns. Şi fumul se împrăştia încet, şi noi, cei câţiva rămaşi ne-am dat fularele jos şi am redevenit oameni. Şi m-am dus în mijlocul bulevardului să privesc. Şi ce să văd? Şi am văzut asfaltul ud de la apa pompierilor şi a jandarmilor, ud de la lacrimi şi de la flegme, şi de la vomă. Şi am văzut maşinile curăţând centrul oraşului de bolovani şi de cioburile vitrinelor şi ale sticlelor sparte, şi de chioşcurile strivite, ca şi cum l-ar fi curăţat de fecalele animalelor. Şi dinspre un grup de jandarmi s-a desprins unul, doar unul, şi a venit spre noi, spre mine şi spre soţia prietenului meu, aflată lângă mine, şi arăta precum un cyborg din filme, şi nu-i vedeam faţa căci era cu spatele la lumină, la lumina reclamelor, şi îmi vedeam doar propriul chip în geamul căştii lui, şi am tras din ţigară suflând fumul spre imaginea mea aplicată pe trupul care nu era al meu, şi s-a oprit în stânga mea, şi după o secundă de şovăire şi-a ridicat viziera şi a redevenit om. Şi era un chip rotofei şi de treabă, şi care a clipit şovăitor, şi a murmurat cumva timid: „A fost o nebunie azi, nu?” Şi mie mi-a venit să râd, un fel de râs dement, să râd cât n-am urlat toată seara, şi să-l lovesc în faţă cu râsul meu ca şi cum l-aş fi lovit cu o piatră. Şi, totuşi, avea dreptate, şi nu râzi în faţa omului care are dreptate, aşa că nu am râs, şi doar am zâmbit, şi i-am zis „A fost!” Şi apoi a mai venit un jandarm, înalt şi slab, şi şi-a ridicat viziera, şi am văzut un chip cu un zâmbet vesel şi tânăr. Şi mi se părea că era ca într-o farsă, şi nu-mi venea să cred ce se întâmplă, şi-mi venea să le zic, bun, şi acum ce facem, bem o bere? Şi era ca şi cum toţi eram oameni de treabă şi poate chiar eram toţi oameni, câini, sfinţi, şi poate că doar am jucat un rol, şi acum urma să mergem acasă sau la un bar, mulţumiţi de cum ne ieşise. Şi s-a apropiat şi al treilea, şi era deja cam bizară treaba, şi se purtau precum câinii de pe stradă care, dacă te văd că-l mângâi pe unul dintre ei, vin toţi şi dau din coadă, şi uite, chiar aşa era, şi ei erau câini ca şi mine, şi oameni ca şi mine. Şi cel de-al treilea le-a cerut celorlalţi doi o ţigară, şi nu aveau, şi i-am dat eu, şi mi-a zis mândru că nu vrea brichetă, că foc are şi el, şi eu ştiam asta, şi anume că ei toţi aveau foc. Şi au spus că au mari probleme cu ultraşii, şi eu le-am spus că nu au fost numai ultraşi, şi că au fost şi zebre, şi căprioare, şi tauri, şi ei au recunoscut şi au spus că nu pot face mereu diferenţa, şi că, pentru ei, fularele sunt la fel, şi că sunt la ordin, şi că poate unii dintre protestatari erau plătiţi să fie violenţi, şi poate şi cu 50 de lei pe oră, şi că ei nu câştigă atâta şi că sigur nici noi, şi noi le-am spus că între animalele serii erau multe, multe de tot dintre cele care au zbierat şi chiţăit, şi mugit, şi chelălăit inclusiv pentru acest fapt nedrept. Şi au zâmbit încurcaţi. Şi îi priveam şi-mi plăcea să cred că, în sfârşit, şi ei, ca şi mine, se întreabă: eu de partea cui sunt? Şi nu i-am întrebat dacă se întreabă. Şi au fost chemaţi la camioane, şi au plecat, şi am mai rămas câteva secunde să-mi termin ţigara în mijlocul maşinilor şi a omenilor care curăţau scena. Şi apoi şi eu, şi prietenul meu, şi soţia lui am plecat spre casă.

Şi nu am mai fugit, şi doar am mers, încet, agale, aşa...
...ca şi cum am fi rămas.

Este sau nu este? 15 ianuarie 2011 Bucuresti

2012-01-16T16:39:00.006+02:00

Ieri, între orele 20-24 în centrul Bucureştiului. Am fost, am văzut, am filmat. Cât se putea prin gaze lacrimogene şi pietre.

Victimă certă colaterală, un porumbel alb ucis. De gaze sau pietre. În Piaţa Unirii, cineva scrisese cu creta albă pe-asfalt: PACE ÎNTRE ROMÂNI

azi, vineri 13

2012-01-13T21:02:00.001+02:00

...am primit acest mesaj de la domnul Darie Lăzărescu:

"azi vineri 13
am primit Grossomodo
tocmai dormeam adânc somnul raţiunii
când brusc a scăzut temperatura
camerei în care mucezeam
încă din secolul trecut/ doar câteva tomuri
luminau ca felinarele Bucureştilor de altădată
curierul mi-a dat să semnez
semnează
mi-a aşezat cartea în palme
ca şi cum ar fi aruncat o cărămidă de sus
de pe acoperişul unei case în demolare
mă şi miram/ cum să vină pensia
aşa devreme/ o fi căzut guvernul
o fi intrat Ferentariul în Schengen
ori s-a redeschis la tanti Elvira
nimic din toate acestea/ doar o carte
împachetată în cel mai fin papirus
ca o lucarnă/ ca o fereastră
deschisă la demisol
în viaţa asta ploioasă"

reverenţele mele, domnule!:)

The Vanishing Point That Whistles

2012-01-03T15:32:00.002+02:00

Nici nu s-au încheiat bine libaţiile anului care s-a dus că au şi apărut semnele că 2012 e pus pe senzaţii tari: ICR New York anunţă că va găzdui lansarea antologiei "The Vanishing Point That Whistles - An Anthology of Contemporary Romanian Poetry" (Ed. Talisman Press) O selecţie absolut onorabilă din lirica a 40 de poeţi români printre care, deşi nu-mi stă în obicei, mi-am făcut de lucru şi eu.
Cine trece prin 200 East 38th Street la 8 februarie să-mi spună şi mie cum a ieşit :)

P.S. Scriitorul Şerban Tomşa îmi face onoarea de-a-mi publica pe blogul domniei sale, Colivii pentru idei, o prezentare şi trei poeme din volumul Grossomodo. Astfel de gesturi mă fac să mă bâlbâi chiar şi în scris, aşa că îi mulţumesc şi mă-nclin adânc.

pentru că - nu-i aşa? - totul este o glumă cosmică

2011-12-25T15:05:00.006+02:00

...aşa îşi încheie infatigabilul Yigru Zeltil promisa recenzie a volumului grossomodo, pe care şi-a dorit-o ferită de orice poleială academică, şi bine-a făcut. O surpriză plăcută. În general, nu s-a prea înghesuit lumea să scrie despre cărţile mele, şi bine-a făcut! Apropo de înghesuială, mi-am găsit volumul pe o foarte onorabilă listă de nominalizări pentru* Cartea de poezie a anului 2011. Oameni buni, nu cred c-au trecut 40 de zile de la lansare, aşa că nici pentru un parastas nu ştiu dacă ar fi eligibil... Tot ce-mi pot dori de la voi e să citiţi cartea. Care poare fi comandată on line pe site-ul editurii Tracus Arte.
Sărbători fericitite!

*actualizare: la finele votului popular m-am trezit în situaţia stânjenitoare de-a ocupa, oarecum abuziv, locul 3, "peste" autori pe care-i iubesc şi citesc cu un entuziasm pe care nu mi l-aş dedica niciodată. Moftul ăsta însă-i eclipsat de bucuria de-a vedea că Viseptol, a lui George Vasilievici, a fost desemnată cartea de proză a anului 2011, fiind, practic, şi cea mai votată carte a anului. Asta da. Da. Ole!

poejazz. filmul serii

2011-12-19T15:37:00.003+02:00

Ubicuul Victor Potra ne-a făcut un cadou frumos şi-a filmat toate isprăvile noastre din seara de poejazz din 15 decembrie. Spre deosebire de cei care-au binevoit să ne fie alături în timp real [şi cărora le mulţumesc inimos pentru încredere şi răbdare], puteţi derula, spicui, reveni sau sări peste părţile plictisitoare, ba chiar începe cu partea a doua, ca să fentaţi momentul turnării noastre în bronz, asigurat în deschidere de Cosmin Perţa:

P.S. volumul grossomodo poate fi comandat şi online, pe site-ul editurii Tracus Arte.

poejazz. lansare cu cântec

2011-12-13T10:35:00.003+02:00

Acum 14 ani, la Muzeul de Artă din Constanţa, Harry Tavitian mi-a oferit cel mai frumos cadou de Crăciun pe care mi l-am imaginat, invitându-mă să particip la Atelierul de improvizaţie nr. 33 "Praznic". Din fericire pentru urechile cuvioasei asistenţe eu nu am cântat, ci am realizat o instalaţie cinetică din câţiva kilometri de sfori şi 1000 de linguri de lemn suspendate deasupra publicului, linguri care, şi datorită unor entuziaşti din public care s-au oferit să mă ajute la păpuşărit, au dansat literalmente în ritmul muzicii. A fost un eveniment de pomină, începând cu aventura achiziţiei tuturor lingurilor de lemn disponibile în oraş, fapt care-a băgat în sperieţi toţi vânzătorii ambulanţi şi mi-a asigurat onoarea de a-l cunoaşte personal pe bulibaşa lor, sau cum s-o fi numind şeful lingurarilor (un om tare de treabă, care mi-a făcut şi-o reducere grasă când i-am explicat că depăşisem dramatic bugetul şi că preţioasele ustensile urmau să servească la hrana sufletului iar nu a burţii) până la iureşul final, când de exaltare am rupt nişte frânghii şi-a început să plouă cu linguri în sală. De-acolo se trage şi lingura care-mi atârnă la gât în fotografia de-alături (şi care apare pe spatele cărţilor mele experimentale din seria zapping). Alături de Harry, în seara aia de pomină au mai cântat Corneliu Stroe (dr), Lucian Ban (p), Vlaicu Golcea (b), A.Ştefănescu (dr) şi Edi Neumann(ts). L-am lăsat la urmă pe Edi pentru că la el doream să ajung: după 14 ani am bucuria să-l reîntâlnesc iar "pe o scenă", graţie editurii Tracus Arte care organizează un eveniment în clubul La Scena, joi, 15 decembrie, de la ora 21: o dublă lansare - cartea lui Radu Ianovi, "dansând cu spatele în întuneric", şi cartea mea, grossomodo, în deschiderea unui recital de poezie şi jazz, în fapt un dialog pe care l-am putea numi poejazz.
PS: O condiţie minimă, la intrare, va fi să prezentaţi una dintre cărţile amintite, ori să o cumpăraţi direct de acolo. Prestăm şi cu sala goală, că doar de bucurie ne întâlnim, dar îmi place să cred că se poate mai mult :)

oameni de AUR

2011-12-06T12:37:00.002+02:00

Acum o lună vă invitam la expoziţia Activări Urbane în România, de la MNAC, la care-am avut şi eu o oarecare contribuţie alături de prietenii de la Zeppelin: 14 proiecte* independente care, în anii lehamitei, abrutizării şi goanei după căpătuială au reuşit să schimbe, să recupereze, să amelioreze ceva, au punctat o victorie. Nu întâmplător acronimul sintagmei ce dă titlul expoziţiei este AUR, aşa cum nu e întâmplător că unul dintre proiectele prezentate priveşte Roşia Montană, unde avem una dintre cele mai vechi şi mai semnificative aşezări miniere din lume şi unde foamea de bani ar putea pune-n loc cel mai mare crater din Europa. A fost o lună atât de agitată şi densă încât uitam să vă spun că-ntre timp am înregistrat şi montat filmuleţul de mai jos care sper să vă stârnească să vedeţi expoziţia cât mai este deschisă, adică până la 20 decembrie 2011. Coloana sonoră e asigurată de vechiul meu prieten Gili Mocanu (alias Somnoroase păsărele).

*Cele 14 proiecte sunt:
Operaţiunea Verona –Street Delivery / Fabrica de Pensule din Cluj / Club Electroputere, Craiova / The Ark – Centru de industrii creative, Rahova / Ţibăneşti – ateliere tradiţionale / 60 de biserici de lemn / Regenerare urbană – Axa Buzeşti–Uranus / Ctrl S: Roşia Montană / Intervenţie urbană în Ferentari – Aleea Livezilor /Magic Blocks / Claca urbană / Faţă de Mureş / Intervenţii în spaţiul public din Harghita / Rowmania & Canotca.

cum fu lansarea

2011-12-02T15:03:00.000+02:00

un dialog mai vechi cu Mihail Vakulovski:
-cum fu lansarea?
-fu teribilă! :)
Iată acum şi dovada, prin amabilitatea lui Victor Potra:

4+4 lansări la Constanţa

2011-11-30T14:47:00.008+02:00

Duminică se împlinesc doi ani de când Marin Mincu a trecut definitiv din miezul realului în cel al literaturii. Moment care trebuia marcat cum se cuvine, cu cărţi: unele sunt lansate anul acesta de autori formaţi în Cenaclul de Marţi (aşa-numitul "Grup de la Constanţa") pe care l-a tutelat de la oarecare distanţă (întâmplător, niciunul nu mai locuieşte, de bună vreme, în vidul ovid), altele îi sunt dedicate direct.:

Sorin Dinco - depresia (Ed. Vinea, 2011)
Grigore Şoitu - Poeme de stânga (Ed. Casa de pariuri literare, 2011)
Mugur Grosu - grossomodo (Ed. Tracus Arte, 2011)
şi romanul postum al lui
George Vasilievici - Viseptol (Ed. Casa de pariuri literare, 2011)
+
Marin Mincu - Polemos. Duelul cu/în idei (Ed. Compania, 2011)
Marin Mincu - Dulce vorbi în somn (Ed. Vinea, 2011)
Ştefania Plopeanu - Dincolo dincoace de poezie (Ed. Vinea, 2011)
Octavian Soviany - Cinci decenii de experimentalism [volumul I: Lirica ultimelor decenii de comunism; volumul al II-lea: Lirica epocii postcomuniste (Ed. Casa de pariuri literare, 2011)]

Un adevărat maraton literar, aşadar; eveniment moderat de Dan Mihuţ şi Mircea Ţuglea: duminică, 4 decembrie ora 4 p.m., în club B!bl!otek - Str. Sarmisegetusa nr. 5 (colţ cu Răscoalei 1907), Constanţa.

a treia mea prima dată

2011-11-29T04:34:00.002+02:00

În adolescenţă, singurul om pe care îl frecventam cu real interes era Gili Mocanu. Era o prietenie feroce. Amândoi ne omoram timpul cu literatura şi grafica, producţii secrete pentru restul planetei, pe care abia dacă ni le arătam unul altuia. Pe cele sensibile le ascundeam grijulii după dulap ori sub pat, căci ne vizitam cu cartuşul pe ţeavă şi nicio slăbiciune nu scăpa de masacru. Aveam şi un no man's land, pianina din camera mea, singurul loc peste care se lăsa pacea de cum ne-aşezam, o pace frumoasă. Într-una din vizitele noastre „de lucru”, răsfoind cu ochi tulburi ultimele sale lucrări, m-a intrigat hărnicia ridicolă cu care genera, în jurul unei idei subţirele, nesfârşite serii cu variaţii infime: zeci de variaţii infime, din care nu remarcam decât cazna ocnaşului care-o lua iar şi iar de la capăt, fără orizont şi speranţă. Fireşte, n-am ezitat să-i arunc imediat ce gândesc, reproşându-i un anumit vid mental, sărăcia de idei, lenea adăstării în muncă, mizeria autoplagiatului şi capcana propriilor rutine. L-am întrebat, sec, şi dacă nu se plictiseşte cu sine. Ca niciodată, Gili şi-a reprimat prima replică (porumbelul scosese deja picioruşul, i se iţea peste buza de jos) a meditat şi aproape că m-a aprobat când mi-a răspuns inocent: „ştii de ce vor copiii să audă iar şi iar aceeaşi poveste, fără să se plictisească vreodată? Pentru că ei aud de fiecare dată altă poveste.” ...Încă mai meditez la asta.

Aceasta a fost prezentarea textului meu (Strădania) din antologia Prima mea carte, de la Editura Art, din fabuloasa colecţie Prima dată, la care-am fost invitat să contribui a treia oară: după "Prima mea beţie" şi "Prima mea dezamăgire în dragoste", asta a venit cât se poate de... natural, la fel cum alţii au fost invitaţi să dea mărturie despre primul lor porno - volum care se lansează tot azi, după cum spune şi afişul de jos:
la ora 18.00, în podul "al 9-lea cer" din Librăria Bastilia - Piaţa Romană nr. 5.

Câteva cuvinte despre avangardismul domnului Grosu

2011-11-26T14:45:00.001+02:00

A fost fain la lansare, cu foarte mulţi oameni dragi, unii veniţi de departe, ca Sorin Dinco şi Ştefan Caraman, alţii evadaţi de la propriile lor lansări - ca Iulian Tănase şi Florin Dumitrescu, alţii direct din copilăria mea, ca genialul meu văr Liviu David, alţii, deşi la mare distanţă, mai prezenţi decât mine, precum Cosmin Perţa - care deşi n-a putut ajunge a ţinut, printr-un text lecturat de Silviu Dancu, să-mi facă o prezentare stânjenitor de elogioasă, pe care însă nu mă sfiesc s-o transcriu mai jos:

Câteva cuvinte despre avangardismul domnului Grosu

Voi spune de la început ce cred, despre ce este vorba în propozițiile care urmează. De fapt voi repeta un lucru pe care l-am mai enunțat cu diverse ocazii publice sau particulare: Mugur Grosu, nu doar poetul Mugur Grosu, ci artistul Mugur Grosu în complexitatea sa, este, în opinia mea, cel mai autentic avangardist al momentului.
Nota bene: nu mă refer la curentul literar, încadrat istoric, al avangardei, ci la avangardism ca stare de spirit, ca stil dacă vreți.
Astfel, domnul Grosu manifestă sistematic sindromuri, mărci ale avangardismului său structural.
Teama cea mai mare a domnului Grosu este aceea de a nu fi original. Domnul Grosu probabil că știe în străfundul creierului dumisale, undeva, că originalitatea este un ideal la fel de greu de atins precum Nirvana, dar nu încetează a scormoni după ea, negând orice ține de orice tip de mimesis și trântind cu tradiția de pământ ori de câte ori i se dă ocazia.
Singurul motiv pentru care domnul Grosu scrie versuri la un nivel al formei scriptice cât de cât regulamentar este acela că, precum orice autor, în străfunduri năzuiește să fie perceput, înțeles și apreciat. Dacă nu l-ar împiedica această ancestrală și profundă prejudecată probabil că domnul Grosu ar scrie într-un limbaj inaccesibil nouă.
Versurile domnului Grosu sunt, precum autorul lor, intransigente. Adică păstrează de la început până la sfârșit o linie lingvistică necoruptă de limbajul comun, o frazare căutat surprinzătoare, o imagerie prolifică și extravagantă. Termenul de imagerie aici este folosit intenționat pentru că imaginația artistică a domnului Grosu este supusă unui proces de performanță, unei mecanici fluide, cu scopul decis de a-și bulversa, de a-și incita lectorul, de a-l provoca să gândească. Poezia domnului Grosu nu este un produs ușor de ingurgitat. Nu este o lectură de duminică, nu o putem savura cum am savura o prăjitură între două jogginguri în parc. Poezia domnului Grosu este însuși joggingul, nu se oferă, ci dimpotrivă se ascunde, obligându-și cititorul la o alergătură intelectuală pe cinste.
Deliciile poeziei domnului Grosu sunt, din nou, asemănătoare cu cele ale joggingului. Necesită efort, dar după lectură ai senzația că respiri altfel, că respiri un aer nou, nepoluat și, mai ales, nestătut. Acest val de prospețime rezidă tocmai din amestecul novator de formă stilistică și substrat ideologic, partizan e drept, dar necorupt de nicio dogmă și de nicio formă de fanatism.
Deducem astfel că domnul Grosu nu lucrează doar cu imaginile, sonoritățile, închipuirile, ci și cu ideile. Că nu este doar ludic, ci și profund. Că nu accesează doar realitatea, ci și irealitatea. Că este polifonic, nu doar la nivel de registre stilistice, ci și la nivelurile de realitate și irealitate pe care le excită. Că nu este doar un DJ, un mixer talentat al tuturor acestor elemente care constituie un univers poetic amalgamat, schizoidal, diform, complex, pregnant, dramatic, ci că este un veritabil compozitor, inventator al elementelor, nu dor regizor al lor.
La o privire de suprafață poezia domnului Grosu poate părea facilă, repetitivă, combinatorică. Nimic mai fals. Acesta este doar unul dintre procedeele de seducție ale autorului, el păcălindu-și victima cu orizontul unei lecturi reconfortante și facile. Farsă şi glumă. Dar dincolo de jocurile de limbaj și înscenările parodice ale domnului Grosu se deschide o câmpie a grotescului și a tragicului cu nimic deosebită de esența tragică a existenței în sine.
Criticul Radu Săplăcan îmi spunea la un moment dat, în mare secret, o propoziție cu aură mistică. Ea nu poate fi probată științific dar Radu Săplăcan credea în ea și, mai târziu, am ajuns să cred și eu. Propoziția este următoarea: „Poezia autentică seamănă cu autorul ei. O poezie care nu seamănă cu autorul ei este contrafăcută”.
Poezia lui Mugur Grosu seamănă enorm de tare cu autorul ei. Este un indiciu al autenticităţii pe care, cum spuneam, nu-l pot proba, decât intuitiv, însă mie îmi este suficient.
Tonică, ludică, acidă, nepărtinitoare, provocatoare, exuberantă, inteligentă, spectaculoasă, excentrică, analitică, critică, sclipitoare, profundă, poezia lui Mugur Grosu este una de referinţă în actualul spaţiu liric contemporan.
Mugur Grosu împărtăşeşte însă cu devotament soarta avangardismului în genere. Prin urmare poezia sa nu a fost, nu este şi nici nu e de sperat să fie în curând recunoscută la adevărata ei valoare. Mugur Grosu nu a fost, din câte ştiu eu, văzut mereu ca o ciudăţenie. Cu foarte multe calităţi, e drept, dar o ciudăţenie care nu serveşte niciunui ism, niciunui curent, niciunei bisericuţe. Mugur Grosu a fost ferit de catalogările abuzive ale criticii tinere şi bătrâne deopotrivă şi nu a fost înregimentat fără de voia sa niciunei formule poetice funcţionale a vremii. A fost, pe cât se poate, ocolit şi respectat ca mâţa neagră. Nu se ştie ce se poate face cu el, ca să nu mai spun că e al naibii de greu de scris despre el pentru că, dom-le, nu e nici limpede cu totul ce urmăreşte acest individ obscur, dar nici ermetic cu totul nu e. E o struţocămilă acest Mugur Grosu pe care nu putem nici să-l excludem din peisaj pentru că e original şi autentic, dar nici nu putem să-l eroificăm pentru că nu este subscris cu totul viziunii estetice contemporane. Prin urmare îl ţinem la periferie şi sperăm să nu ne facă probleme. Cam asta este atitudinea, iar avantajul ei este, pe de o parte acela că îl menţine pe autor într-o zonă liberă de infatuare şi aere urât mirositoare, spre deosebire de confraţii poeţi artişti vizionari şi profetici, şi pe de altă parte acela că reclamă o reacţie justiţionară de la generaţiile viitoare care, sunt convins, vor descoperi poezia lui Mugur Grosu cu aceleaşi satisfacţii cu care am descoperit-o noi pe aceea a lui Gherasim Luca şi îi vor acorda atenţia care i se cuvine.
Cât despre mine, iertaţi-mă, vă rog, că v-am ţinut atât, dar, vorba domnului Creangă, „am scris lung pentru că nu am avut vreme a scrie scurt”.

Cosmin Perţa

ps. V-am promis că revin: duminică, de la ora 21, în clubul La Scena - mai exact, la Teatrul Arca (din pod) al cărui co-fondator sunt - editura Tracus Arte organizează, ca after-party, un maraton de poezie, jazz şi alte minuni cu cei 16 poeţi lansaţi la târgul de carte. Hai!

2011, un an grozav pentru peştele babană

2011-11-22T13:10:00.014+02:00

Despre 2011 se va spune că a fost un an bun.
Pentru că anii ce vor veni vor fi sub orice critică.
Sau pentru că, la fel ca la vinuri, un an secetos e bun pentru cărţi, iar la Gaudeamus se anunţă o recoltă îngrozitor de bogată (în fiecare minut primesc o invitaţie la o lansare, ăsta deja e potop)
Pentru că peştele banană i-a cerut prietenia pe Facebook veiozei cangur.
Sau, pur şi simplu, pentru că a apărut cartea asta:

În fapt, i-au trebuit 15 ani să apară. Îmi place să cred, ca la vinuri, că a meritat să stea amarul ăsta de ani la beci. Că a prins acel "chelcheşeoz" al maturizării care mie îmi scapă la vinuri dar cică-i de nepreţuit. Deşi e a cincea mea carte, e prima de poezie "stricto sensu" în zece ani, după cea de debut. Apropo, şi 2001 a fost un an grozav, cel puţin pentru halterele cu zurgălăi.
Pentru că în tot acest timp m-am ţinut doar de "experimentalisme" (eu prefer să le zic "activităţi prospective", dar alţii o ţin cu a lor), voi spune acum, pentru cei care m-au tot bătut la cap să scot şi eu un volum de poezie "normală", că Grossomodo e un raport "pe curat" privind relaţia mea cu poezia în ultimii 15 ani, o selecţie de texte inedite care acoperă 7 soiuri poetice diferite - de la ciclul psih, din 1996-1998 la nano-poemele din care, în ultimii ani, am mai presărat şi pe-aici, în sertarul grossomodo al blogului. Aşadar, o selecţie specială*: la fel ca şampania :)
Prima degustare, cum v-am ameninţat, va fi chiar la Târgul de carte:
vineri, 25 noiembrie, ora 17 - standul Tracus Arte - primul inel, cum intraţi, pe dreapta, chiar lângă ICR [pentru taximetrişti, iată şi adresa exactă: Romexpo, Târgul Gaudeamus, pavilionul central, nivel 4.50, stand nr. 235 - ADPC]

Vor oficia Dan Iancu şi Dan Mihuţ, ba chiar şi Cosmin Perţa, reîncarnat temporar într-o formă de viaţă încă necunoscută.

Pentru cei care în mod firesc, natural vor fi reţinuţi la alte lansări mai interesante, am ceva irezistibil: imediat după spargerea târgului de carte editura Tracus Arte organizează un after-party: duminică, de la ora 21, în clubul La Scena, o seară de jazz şi literatură cu toţi autorii lansaţi. Dar cu asta vă mai bat eu la cap, că uitaţi!

* şi nelipsita voce suavă din off: hai, că are 200 de pagini! :)

agresiv

2011-11-13T12:12:00.000+02:00

tăcea aşa de agresiv încât simţeam mereu nevoia să-l întrerup

verso

2011-11-08T11:16:00.005+02:00

n-am început bine şi deja m-am blocat
degeaba insist degeaba că n-o să meargă
ceva mă-ntristează profund la poezia asta
şi nu mă pot aduna
degeaba tot scriu la ea
îmi fuge gândul la spatele ei arcuit
gropiţele de sub genunchi
şi briza fierbinte zulufii cefei sale muşcând
şi-atâtea alte odoare ce nu s-or vedea niciodată.

mai bine-i spun de acum: întoarce-te!
întoarce-te când îţi zic
întoarce-ţi faţa de la mine
şi du-te!

şi poezia-mi arată cuminte
arcul spatelui călcâiele sidefii
gropiţele de sub genunchi
şi briza fierbinte ce-i muşcă zulufii
din ceafă
toate mi le arată
şi pleacă
.

divagaţii esenţiale

2011-11-02T12:52:00.005+02:00

Azi, la 18.30, vă aştept la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, la deschiderea festivalului Zeppelin, cu vernisajul expoziţiei Activări Urbane în România, la care am avut bucuria să mă număr printre curatori, alături de arhitecţii Cosmina şi Constantin Goagea, Ştefan Ghenciulescu şi Cosmin Caciuc. O fabuloasă muncă de cercetare care mi-a anexat complet neuronii în ultimele luni, aşadar un excurs fascinant de la propriile-mi divagaţii existenţiale. La pagube colaterale aş aminti măcar faptul c-am întârziat monstruos cu predarea cărţii mele la editură, chestie care mi-a adus urări şi strigături diverse de genul:

"ma bagi in disperare"

"trimit recuperatorii, sa vezi tu cand l-oi pune pe vinicius pe tine... nici dan iancu nu te scapa."

"deci nu ti-e frica de vinicius. asta imi da de gandit: ce fel de om esti tu in cazul asta? in fine. considera-te avertizat."

"da odata cartea aia ca te fac de rusine pe facebook. inventez eu ceva... hai, ca mi-a crescut par alb pe creier si o sa fac atac cerebral"

"poate iti trec pe numele tau toate datoriile mele. na, ca alta injuratura mai buna n-am gasit".

Ce-a urmat nu se poate scrie aici. Suficient să vă spun că ieri am reuşit să predau şi cartea la editură. Aşa că azi am o dublă bucurie. Hai s-o-mpărţim, că e mare şi ajunge la toţi!

todesfuge / fuga morţii. şi alte delicatese

2011-10-26T21:21:00.002+03:00

Mistuitorul poem al lui Paul Celan în lectura autorului şi prezentare bilingvă, tradus în română de Mircea Ţuglea - la invitaţia căruia am şi realizat acest montaj.
Mâine, la o oră imposibilă (nici nu cred că există!), 11 dimineaţa, Mircea va susţine, la Biblioteca Metropolitană, comunicarea „Naufragiul aerian al lui Paul Celan“, în deschiderea Colocviului Avangarda Românească / Avangardă europeană. Ce n-aş rata nici dacă mi-ar trece un tren prin stomac ar fi însă expoziţia de la Rotonda MNLR "Victor Brauner şi însoţitorii" (George Grosz, Jacques Hérold, Marcel Iancu, M.H. Maxy, Corneliu Mihăilescu, Jules Pascin, Jules Perahim, Egon Schiele, Arthur Segal). Multe-s lucrări din colecţii particulare. Delicatese pe care nu le prinzi de prea multe ori în viaţă.

[actualizare: am făcut şi nişte fotografii, clic aici]

la 300.000 km/s nu mai ai energie să mori

2011-10-19T11:42:00.004+03:00

am găsit pe internet o filmare de la Cenaclul Marin Mincu din 15 iunie [cu Ileana Bâja şi Mălin Stan] chiar de ziua poetului însuşi, o secvenţă în care m-am auzit trăncănind ceva despre "eu aici, autorul acolo". fireşte, n-am avut răbdare să mă ascult până la capăt, pentru că am simţit impulsul tiranic să intervin, să-l contrazic pe cel care spune, în numele meu, "eu aici" deşi e flagrant că se află acolo. mai ales că-ntre timp citisem o poezie foarte deşteaptă la Gilda despre aici şi acolo şi entităţile dubioase care se desprind din noi cu viteza luminii:
"Dumnezeu iubește simetriile. Dacă, totuși, joacă zaruri, per ansamblu tot șase-șase îi iese. Viceversa, antifotonii ar trebui să alerge de nebuni de la moartea Universului încoace. De fapt fotonii ar alearga de nebuni între moartea și nașterea Universului. la capătul morții o iau în sens invers. Aleargă prin noi de nebuni între naștere și moarte. Și cunoaștem și nașterea și moartea la 300.000 km/s. Tot filmul ne traversează cu 300.000 km/s. Se varsă în noi cu 300.000 km/s. Se distruge în noi la 300.000 km/s. Ceva din noi se desprinde și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din noi desprinde ceva din altcineva și-o rupe la fugă cu 300.000 km/s. Ceva din altcineva omoară ceva din noi și continuă să fugă cu 300.000 km/s. La 300.000 km/s timpul nu te mai ajunge din urmă. Nu mai ai energie să te deplasezi în timp, pentru că îți consumi toată energia deplasându-te în spațiu. Nu mai ai energie să mori."

P.S. Azi, la cenaclul Marin Mincu vor citi Domnica Drumea şi Andrei Velea. Nu am timp să ajung, dar cu antifotonii ăştia nu se ştie niciodată.

Aproape Toţi

2011-10-02T15:06:00.006+03:00

Locuitorii portretelor de mai jos sunt George Vasilievici, Mugur Grosu, Dan Mihuţ şi Mircea Ţuglea. Joi, de la ora 19, îi veţi putea întâlni aproape pe toţi în salonul verde din La Scena, alături de alte închipuiri semnate de Alina Pachiţanu, într-un performance prilejuit de lansarea romanului Viseptol al lui George: Aproape Toţi - reconstituirea unei poveşti cu prieteni. Hai.

găsit roman tânăr

2011-09-23T10:58:00.004+03:00

Scriitorii scriu, i-am spus noi lui Mircea, hlizindu-ne, când ne reproşase că scriem prea mult. Era acum un deceniu, abia bifasem câte-un debut. Am mai făcut-o de câteva ori de atunci. Cum adică prea mult? De fapt râdeam de noi înşine, dar nu i-am spus. Fumătorii fumează, cafegiii se cafelesc. Tabieturi. Literatura nu e încă aici. Abia unde-s cititorii începe. Dar ca să ajungi acolo ai nevoie de agenţii de turism: edituri. Abia când ele îţi spun "e prea mult" îţi îngheaţă râsul. De fapt, George nici măcar nu scria: arunca în cititori cu monede, convins că fiecare e o fântână miraculoasă care împlineşte dorinţe. Pentru fiecare câte-un talant. Avea atâtea dorinţe! Câte fântâni îi făgăduise literatura. Dorinţele, spune-se, e bine să rămână secrete, altfel nu se împlinesc niciodată. Deşi cea mai arzătoare, şi ultima, a spus-o cu voce tare, încă i se-aude ecoul: "roman tânăr, caut editură". Şi uite, asta ştim sigur, de-acum, că s-a împlinit. Sigur urmează şi altele.

Am scris aceste cuvinte pentru coperta romanului Viseptol, pe care aseară am avut bucuria să-l şi întâlnesc în carte şi oase: de câteva zile a ieşit din tipar şi se pregăteşte de lansare.

"Lumea de jos cântă pentru lumea de sus. Nu vine nimeni de sus la spectacol, toţi se duc la spectacolul de mai sus. Sunt invitaţi să cânte acolo unde sala este mereu goală. Spectacolul poate fi oricând inutil şi asta trebuie să învăţăm la repetiţii. Să repetăm partea cea mai grea, s-o punem în scenă" [George Vasilievici, Viseptol, Casa de Pariuri Literare / redactor: Dan Mihuţ, ilustraţii: Florin Petcu]

actualizare: s-a stabilit şi lansarea din Bucureşti: joi, 6 octombrie, ora 19, în La Scena - club în care, tot într-o joi, în 2005, George-şi lansase a doua sa carte, Cerneală. Apoi se pregăteşte Constanţa!

zapoezie de la Terinte

2011-09-18T23:20:00.007+03:00

În ultima-mi vizită la Chişinău, prilejuită de Salonul de carte şi [re]lansarea volumului de zapoezie [n.m. prescurtare neaoşă pt. zapping poetry] "Troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot", printre mulţi oameni de treabă care mi s-au lipit de inimă ca timbrul pe plic l-am reîntâlnit pe Sergiu Terinte, un tip extrem de simpatic şi înzestrat de la care-am primit şi-un CD aburind al trupei sale NO SHAGGA. Acum am mai avut o surpriză plăcută, pe când urmăream un clip scenărit de finul şi prietenul meu, Sandu Vakulovski: Sergiu a făcut o zapoezie ca la carte decupând şi remixând titlurile din primul număr al ziarului Timpul - care-a împlinit recent 10 ani. Vă imaginaţi că un promo aniversar al unei gazete dâmboviţene ar putea ceda poeziei măcar două secunde, nu 2 minute? [de experimente avangardiste nu mai vorbesc...] Ave Timpul, Sergiu & Sandu! Uneori mă gândesc că nu-i aşa rău că avem două patrii :)

focul riscă şi câştigă

2011-09-16T18:31:00.016+03:00

"În Roma antică, la Coloseum, omul care organiza jocurile sângeroase prin care populaţia era menţinută unită şi paşnică se numea editor. Astăzi, editorii noştri fac meniul crimelor, violurilor, incendiilor, atacurilor de pe primele pagini ale ziarelor" [Chuck Palahniuk / Bântuiţii]

O ştire la Realitatea TV: "focul riscă să se extindă...." Parcă-l şi văd pe foc perpelindu-se să dezlege dilema: "să risc, să nu risc? Cine ştie ce păţesc acolo... Deşi, cine nu riscă nu câştigă! Da, dar mama mereu îmi spunea: nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard... Plus că la faza cu cioara risc să apară în presă şi că-s rasist.." Apoi altă ştire: "...au găsit prima planetă care orbitează în jurul a doi aştri solari. Specialiştii avertizează că viaţa pe o asemenea planetă este practic imposibilă." Vai, ce noroc cu specialiştii ăştia (probabil experţi imobiliari), bine că m-au avertizat, să ştiu la ce mă expun, că mă apucasem să-mi fac bagajele să mă mut la doi sori.

Aproape uitasem c-am lucrat un an ca editor la televiziunea asta... Mi-am dat demisia, altfel riscam să-mi pierd uzul naraţiunii: la început mă băgau săptămânal în sedinţă de reeducare, să deprind "limba română pe înţelesul tuturor"... Cel mai mare scandal a fost când am scăpat în prompter terifiantul cuvânt "levantin", caz pe care-am avut perversiunea să-l detaliez chiar în publicaţia trustului (pe atunci), Almanahul Caţavencu / Happy end-ul la români.

Dar iată o ştire cu adevărat importantă pentru cei pe care abisurile cuvântului "levantin" nu îi sperie: mâine [sâmbătă], de la ora 20, voi citi nişte texte la Muzeul Literaturii alături de Bogdan Ghiu, Teodor Dună, Eugenia Ţarălungă, Paul Vinicius şi Marian Drăghici, o seară de poezie şi muzică dedicată Zilelor Bucureştiului :)

premiul SIC

2011-09-06T12:28:00.001+03:00

Nu dau doi bani pe premii dar aş fi ipocrit să spun că nu mă bucură să le primesc, mai ales când sunt însoţite de bani. Şi cum bucuria fără fudulie e ca plapuma pe ţambal, daţi-mi voie să anunţ că volumul "troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot", pe care l-am lansat joi în Chişinău, a primit Premiul pentru Poezie al Salonului Internaţional de Carte din Republica Moldova. Mulţumesc Bibliotecii Naţionale, care m-a făcut iar să mă simt ca acasă, ba chiar niţel mai bine de-atât :) Bucurie!

Mai bine mai târziu decât prea devreme

2011-08-31T05:10:00.010+03:00

Am auzit vorba asta la naşul meu şi se potriveşte la fix cu ce urmează să spun.
Cu câteva momente în urmă (mai e puţin şi răsare soarele) am desfăcut, cu oarecare sfială, un pachet. A stat o vreme-n rucsac, apoi pe podea, cercetat cu prudenţă de pisicuţa Ferdina. În cele din urmă m-am îndurat, l-am învârtit între degete şi-am scos, cu oarecare nervozitate-n falange, o carte. A patra mea carte. E prima oară când trăiesc bucuria asta (mă rog, o oarecare bucurie), deşi au trecut aproape doi ani de când a ieşit din tipar. Şi nici măcar nu-i prima ediţie, ci a doua. Dar abia acum o ating. A mai fost o ocazie, anul trecut, când am văzut-o la vânzare pe Ocaziipunctro, dar mi s-a părut prea scump moftul. Nu doar că o ating, dar o şi pregătesc de lansare: mâine, la Salonul Internaţional de Carte din Chişinău [standul Republica]. Am sentimentul că de data asta totul va merge uns, măcar că nu va avea loc pe malul Dâmboviţei. Asta pentru că la primele două tentative - în 2007, la prima ediţie, şi în 2009, când ieşise a doua - lansările, programate la târgul bucureştean Gaudeamus au eşuat în cel mai psihedelic mod cu putinţă, cum de altfel şi merita o carte sucită ca asta. Editorul, infatigabilul Nicolae Tzone, aproape că m-a băgat în sperieţi întrebându-mă, cu retorica de rigoare, dacă la mijloc n-o fi vreun blestem - pentru că fiecare ediţie a fost sabotată de câte-un un incendiu bizar la editură. Am regăsit recent un e-mail fluviu de-al său din care pescuiesc rândurile mai palpitante:

"Draga Mugur,
iti scriu ca sa-ti spun ca iti inteleg supararea, pentru ca eu sunt de cel putin o mie de ori mai suparat decat tine.
Nu vreau sa incep cu explicatii inutile, sa caut scuze (...) Pur si simplu s-a intamplat ceva de cosmar - o explozie la panoul electric, care a defectat in lant ghilotina, masina de termoclei etc. Aici unde stau acum, si unde e si tipografia, e un munte de carti in diverse stadii de realizare, si e un miracol aproape ca nu a ars totul.
Te invit la mine, sa vezi cu ochii tai (...) Ce ma intriga si ma lasa mut, ca sa zic asa, este ca si acum doi ani s-a intamplat aproape acelasi lucru - un incendiu in sediul din antim, chiar cand era cartea ta la cateva ceasuri de finalizare. Sa cred ca e vorba de un "blestem mugur grosu"? Nu, pentru ca la volumul celalalt, de poeme, nu s-a intamplat nici un incident. (...) Iar acum doi ani, fiica-mea a lasat pe aragaz o oala in care pusese ulei sa prajeasca ceva si a uitat de ea - apartamentul fiind cuprins de flacari. Am stins focul cu greu, nu se mai vedea la 10 cm de fum, si acum am semne pe brate de arsuri. Stii bine cat de mult am dorit ca totul sa iasa ireprosabil la acest targ, programul fiind pregatit in asa fel incat sa nu se poata rata. (...) De altfel, fara incidentul de sambata, totul a fost extraordinar, totul s-a desfasurat impecabil, lansarile au fost, mai toate, memorabile (...) Tot ceea ce s-a intamplat sambata e reparabil - cartea este, draga mugur, totusi, tiparita, peste 40 de milioane fiind deja cheltuiti pentru producerea ei, chiar daca si cu cateva ore, regretabile, de intarziere. (...) Daca ma gandesc bine, ceea ce s-a intamplat putea fi mult mai grav, puteam pur si simplu sa fiu scrum la propriu. Viata, din fericire, merge mai departe. (...) Chiar nu conteaza ca deja s-a cheltuit o gramada de bani si de timp pentru cartea ta - iti dai seama cam cat s-a lucrat luindu-se fiecare coala tiparita si impaturindu-se, fila cu fila, manual, pentru ca e pe hartie dubla. Manopera la ea este echivalenta cu manopera la zece carti obisnuite. (...) Daca ti-e imposibil sa vorbesti cu mine, voi intelege si te asigur ca nu-ti port nici un fel de ranchiuna. Nu-ti cer sa faci nici un compromis cu tine. In acest caz te-as dispretui la nesfarsit.
(...)
nicolae tzone"

Păzea Chişinău, sosesc!

5 zile pe minut

2011-08-25T13:05:00.003+03:00

Întrerup nepreţuita pace care s-a aşternut peste acest loc cu aşa de mari sacrificii pentru că vreau să fac un anunţ. De fapt un laudatio, o chestie tare grea, aşa că nu va dura prea mult, că la asta nu m-am priceput niciodată: acum câţiva ani am fost invitat să-i fac un laudatio lui Harry Tavitian, primise un premiu în Constanţa şi eu trebuia să urc pe scena de la Fantasio, să îl prezint, să atrag atenţia asupra finei ţesături invizibile care descrie deja în jurul lui o statuie, să dau tonul la aplauze, cum ar veni. Şi-aveam inima plină să torn din ea săptămâni, nu mi-am făcut griji, n-am pregătit nimic înainte, dar când am urcat pe scenă şi m-am auzit vorbind m-a apucat groaza, făceam volute tot mai largi, divagam în asemenea hal de parcă doream să îl protejez ca pe ultimul teritoriu virgin al planetei, să nu dea năvală turiştii să-l strice, ca şi cum misiunea mea ar fi fost să-i duc pe tot felul de piste false, îmi amintesc că ajunsesem la ciocanul din Gheaţa lui Sorokin când m-am decis să pun punct, nici azi nu ştiu ce-au înţeles ăia, că de aplaudat oricum veniseră să aplaude, mai nou şi la înmormântări se aplaudă, ar fi o chestie ca la sindrofii culturale să venim şi noi cu claxoane, să claxonăm lung, ca la nunţi şi înmormântări şi atât. Şi uite ce doream să vă spun: mi-a plăcut foarte mult o carte - pe care, ruşinos lucru, am primit-o cadou, probabil că altfel nu ne-am fi întâlnit niciodată, nu ştiam nimic despre autorul ei şi probabil mai sunt destui în aceeaşi situaţie, mai puţin partea cu cadoul, aşa că trebuie cumva să afle de ea, cineva trebuie să o laude destul de convingător, să dea tonul la aplauze. E cartea unui povestitor înnăscut, cum rar ţi-e dat să întâlneşti printre scriitorii noştri, printre care afli orice, de la genialoizi, trimbulinzi, ventriloci şi contorsionişti până la dresori de pixeli şi doctoranzi în înghiţirea de săbii, dar greu dai de unul care să ştie, pur şi simplu, să povestească. E vorba de cartea 5 minute pe zi, de Lavinia Branişte. Deşi, la cât de dens e volumul, eu l-aş numi, mai degrabă, 5 zile pe minut. N-o să vă plictisesc cu observaţii savante sau gâdilături livreşti (îmi fluturau prin minte texte gen "un nou teritoriu de fragilitate") dar, dacă tot am adus vorba de parastase culturaliceşti permiteţi-mi să-mi imaginez că locul ei de veci s-ar afla pe o alee învecinată cu Oriana Fallaci, J.D. Salinger, Jim Jarmush şi inegalabilul Hodoronc Tronc. Şi-acum spoiler alert:

"Ajunsesem deja la jumătatea parcului când mi-am dat seama că mergeam pe iarbă. Picioarele mi-au devenit dintr-odată grele. Undeva, mi-am zis, poate chiar foarte aproape de mine, sunt oameni care ştiu exact cât la sută din univers poate distruge la un pas un pantof mărimea 38. N-am lăsat urme. Când am ridicat călcâiul să pornesc, firele de iarbă de sub talpă s-au îndreptat la loc." [E o pasăre, e un avion, e Superman / 5 minute pe zi, Casa de pariuri literare, 2011]

Pe limba focului

2011-08-03T22:28:00.009+03:00

Obişnuim ca la nunţi să le urăm mirilor "casă de piatră". E în regulă: piatra are multe de spus, n-ai cum să te plictiseşti nici când rămâi singur acasă. În noaptea de sâmbătă spre duminică, la o nuntă-n Olteanca am văzut, însă, ceva şi mai fain: o urare dansată pe care-aş traduce-o "casă de foc". Dansatoarea în negru din filmul de mai sus, Savina Stoitsova, e chiar naşa mirilor - de fel din Bulgaria, dacă are vreo importanţă, cert e că ştia să-i vorbească focului pe limba lui. Cealaltă dansatoare, Kaami Kaze, e din Olanda şi s-a născut în Egipt. Iar mireasa, Adina Luncan, e plecată din ţară de la 17 ani şi de 3 stă în Olanda, unde studiază artele la Academia Gerrit Rietveld [cum vă povesteam acum vreo 3 luni aici] De altfel jumătate dintre nuntaşi au fost din "străinătate"; printre ei, şi-o simpatică trupă de muzicieni polonezi, care-au parcurs peste 1000 de kilometri cu dubiţa - un soi de casă pe roţi - doar ca să-i întâlnească pe cei invitaţi să cânte la nuntă: Taraful Haiducilor. Cred c-ar fi meritat şi de-ar fi fost să parcurgă distanţa pe jos: infatigabila trupă, condusă de faimosul violonist Caliu din Clejani [Anghel Gheorghe - îl ştiţi din filmul lui Radu Mihăileanu, Concertul] a întrecut orice aşteptări - nu doar ca virtuozitate ci şi ca vitalitate: cred c-au cântat peste 16 ore, în special muzică lăutărească autentică, dar şi piese clasice, "grele" (de Béla Bartók, Aram Khachaturian etc) inspirate cândva de folclor şi-acum redăruite folclorului [proiect care se regăseşte şi pe ultimul album al Haiducilor - Maškaradǎ / Crammed Discs, 2007]. Ce să mai spun, oameni buni, m-am simţit iar acasă, de parcă pripegisem o mie de ani.

inevitabil, s-a născut mâine

2011-07-21T16:37:00.001+03:00

moni stanila: jazz
mugur grosu: tu urci pe bicicletă, eu pedalez şi el înaintează

moni stanila: gata
mugur grosu: şi eu am fost cu cheia la gât. dar eu eram uşa.

moni stanila: val
mugur grosu: vorbiţi pe rând şi spuneţi acelaşi lucru

moni stanila: fluture
mugur grosu: dorea atât de mult să poată-nota!

moni stanila: cuvânt
mugur grosu: tăcere extremă

moni stanila: filtru
mugur grosu: minte-mă în gând

moni stanila: azi
mugur grosu: inevitabil, s-a născut mâine

şi aşa mai departe...

aşadar, a venit vara Tiuk! Prilej cu care am fost întrebat: Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă? Cu ce asociezi foamea? Ce să fac, am răspuns!

atomizarea continuă

2011-07-18T12:14:00.004+03:00

...până ce fiecare globulă de sânge va scrie o carte, îşi va face propria antologie, propria istorie literară, propriul cenaclu, propriul festival, propriul site literar, propria sa revistă, propriul club, reţeaua sa de socializare, uniunea sa, editura sa, târgul său de carte, librăria sa - aflată, fireşte, în centrul propriului său oraş, locuit de useri unici. apoi, singurul cititor disponibil, care n-a scris încă niciun rând cu pretenţii literare, n-a publicat încă nicio plachetă, nu şi-a lansat încă propriul cenaclu, festival, site, club, propria antologie, istorie, reţea, uniune, editură, librărie, urbe, planetă va fi vânat şi ucis cu bestialitate pentru că nu se ridică la înălţimea aşteptărilor.

nicio problemă la aterizare

2011-07-12T11:18:00.005+03:00

În urmă cu foarte foarte mulţi ani, bunul meu frate Gili Mocanu meşterise un mic tablou pe care-l agăţase deasupra uşii în cămăruţa sa de pe strada Adamclisi din Constanţa: în partea de sus pictase un avion de pasageri vâslind prin marele azur iar în partea de jos lipise o blăniţă sintetică. Lucrarea se numea "nicio problemă la aterizare, pista e prevăzută cu blană!" Între timp, odată cu creşterea nivelului de trai al patriei noastre, lipsa problemelor a făcut salturi spectaculoase: am aflat de la organizaţia Aliat, pentru care-am făcut şi eu două postere, că numărul conaţionalilor lipsiţi de griji la aterizare a ajuns la două milioane. Doar irlandezii ne mai împiedică să fim primii pe podium. Mă mir că nu s-a gândit încă niciun oficial să ne organizeze cumva să anexăm cuvenitul loc din Cartea Recordurilor, aşa cum am făcut-o cu cel mai lung cârnat, cel mai mare tort şi cei mai mulţi Moşi Crăciuni găsiţi în chiuvetă. Dar suntem pe drumul cel bun:

un balon roşu împrăştie prin toată piaţa cutii cu pisica lui Schrödinger

2011-07-09T18:17:00.002+03:00

Marius Surleac m-a invitat să spun câteva cuvinte la lansarea volumului său de debut, Zeppelin Jack. Am citit ce-au scris pe copertă antevorbitorii mei şi am văzut că erau de acord cel puţin în privinţa unui lucru: trebuie folosit cuvântul suprarealism: "Plecând de la un suprarealism asimilat profund, el creează imagini noi" (Felix Nicolau), şi "o poezie la limita dintre suprarealismul imagistic şi concretul cotidian (...) Autorul pare a se revendica din tradiţia poeţilor onirici, modelul cel mai apropiat fiind Gellu Naum asumat în mod postmodern" (Traian T. Coşovei). Nu cred o iotă din aceste nostime bazaconi, şi n-o să mă pot abţine să nu spun asta şi la lansare. :) Sper să nu-mi taie calea pisica lui Schrödinger...

Vă las cu două poeme de-ale poetului
Marius Surleac

la pescuit

azi am mers cu Jack la pescuit în balta cerului
pescuiam stele, comete şi alte grozăvii meteorice
ce înghiteau hapsâne, într-o viteza fantastica
nada de vid continuta-ntr-o gaura neagra

stateam întinsi, rezemându-ne spatele de exosfera
ne era un pic frig, asa ca am furat câteva
din paturile fierbinti de ne-am învelit mijlocul

am aprins câte o pipa, am oftat în ecou
si am surprins cum soarele urina ca dupa
o betie cu protoni pe ochiul caii lactee

ne-a prins noaptea, sau cel putin ceasul
ce-i tinea locul, ne-am facut prastie
si-am decis în final sa luam si noi parte
la picnicul de un milion de ani
al lui Bradbury

ajunsi la canal
abia distingi doua chipuri
pe sub nisipul rosietic

ne-am pus în fund si-am
asteptat...

Anthropomorphia

câinele meu albastru se plimba prin Alexanderplatz cu
sotia sa anarhista … nascuta pudel
ei manânca currywurst si beau weißbier
apoi privesc din vârful turnului de televiziune
cum un balon rosu împrastie prin toata piata
cutii cu pisica lui Schrödinger

*

au jucat la cacealma cu brigada DPP
si-au fugit cu banii

*

ploaia fierbinte a lasat în urma pisici nebune
jucându-se pe câmpia verzuie
cu soareci bipolari

roti se învârt în negura

Mai ieftin decât mersul pe jos

2011-07-05T16:11:00.017+03:00

Asta e prima mea bicicletă, fotografiată acum 15 ani cu primul meu aparat, un minunat Praktika [bine, primul meu aparat "de pozat" a fost strămoşul sovietic al săpunierei, un Этюд (Etude), adjudecat pe la 10 ani din ce-am reuşit să strâng cu colindul, dar dacă încep inventarul cu el ar trebui să adaug şi tricicleta în capul listei mijloacelor de transport personale...]. A fost şi unul dintre primele mele diapozitive; motivul pentru care nu arată prea bine e că pelicula (pierdută-ntre timp) fusese scanată de un amic cu o sculă de amatori (pe atunci nu găseai agregate din astea pe toate drumurile). Dar pentru mine chiar și asta îi dă un farmec în plus: sunt aici o mulţime de istorii private sensibile, aşa cum acel răsărit rezumă toate bântuirile mele prin Dobrogea cu acest tovarăş de drum. Îmi aminteşte de lotcile Deltei, pe care vechii pescari refuzau să le distrugă după ce-şi treceau veacul, aşa că le lăsau să adoarmă pe ape... Nu ştiam c-o voi pierde-n curând: mi-au furat-o dintr-o scară de bloc. Şi era abia începutul: sunt la a cincea bicicletă şi ştiu că viitorul ei hoţ n-o va lăsa nici pe ea să adoarmă... Un lucru bun tot există: cei care s-au bucurat de celelalte bicle furate au înmulţit, inevitabil, rândul bicicliştilor, masa lor critică în acest război de uzură dintre om şi maşină. Pe vremea aia eram o specie rară pe străzile Constanţei, anexate de halucinanta expansiune a autovehiculelor, şi singurul motiv pentru care n-am fost mazilit de maşini (deşi am trecut prin trei experienţe extreme) e că, probabil, imaginea caznelor mele în trafic era mai utilă "cauzei" lor decât dispariţia... (în acest război sângeros, benzinofagele au reuşit, totuşi, să alunge tramvaiele din oraş - taman când crema metropolelor europene descoperea că-i mai cool să le înmulţească...) S-au schimbat multe de-atunci, mai ales în capitală, chiar dacă n-aş aminti apariţia pistelor de bciclete printre schimbările bune, din simplul motiv că majoritatea celor din Bucureşti sunt simple butaforii, de ochii soacrei UE, bune doar în statistici: lăsând la o parte miile de maşini parcate sau chioşcurile ridicate peste noapte în calea lor, adevărul murdar e că edilii s-au mulţumit să mute sâcâitoarea problemă de pe tarlaua maşinilor în rândul pietonilor, cu care bicicliştii sunt puşi acum să-şi negocieze fiecare palmă de pământ. Nu de puţine ori sunt vânat şi apostrofat în trafic de şoferi indignaţi că le-am încălcat sacrul teritoriu şi mă văd nevoit să le explic cu răbdare că: aşa-numitele piste sunt ocupate tot de maşini, sau de pietoni pentru care n-a mai rămas loc după ce le-au tăiat trotuarul să-mi facă mie pistă; că i-aş putea pune-n pericol pe prichindeii care mi-ar putea tăia calea în orice clipă, iar viteza mea e apreciabilă, pentru că nu "mă plimb", ci mă deplasez în sensul cel mai comun al oricărui mijloc de transport; şi că, de peste patru decenii, de la Convenția de la Viena privind traficul rutier, bicicleta este considerată vehicul, iar cel care o conduce este ...șofer! Ce să căutăm pe trotuar? Victime?
Dar iată ceva amuzant: săptămâna trecută, din pricina sâcâitoarelor ploi, mi-am lăsat bicla acasă şi-am luat troileibuzul. La un ambuteiaj, am depăşit un taxi pe care era vopsită următoarea reclamă: "mai ieftin ca noi e doar mersul pe jos!" Mi-a smuls un surâs sardonic: ce mincinoasă reclamă! Nimic nu poate concura bicicleta. Şi iată de ce: conform ciclocomputerului (cică aşa se numeşte cesuleţul de bord), doar de când s-a lăsat căldura am parcurs cu bicicleta peste 500 de kilometri. La preţul firmei de taxi, asta m-ar fi costat vreo 700 de lei, ceva mai mult decât suma cu care mi-am cumpărat bicicleta - prin urmare deja merg pe gratis. În contrapartidă, dacă aş fi parcurs distanţa asta pe jos aş fi pierdut cam 100 de ore (patru zile şi patru nopţi din viaţă), fără să pun la socoteală perechile de botine distruse. Alţii mai isteţi decât mine au demonstrat că bicicleta e cel mai eficient energetic mijloc de transport, cam de patru ori mai grozav decât mersul pe jos... Şi dacă tot i-am pomenit pe isteţi, fiţi atenţi: prietenii de la revista de arhitectură Zeppelin organizează un concurs de fotografie cu tema Oraşul bicicletelor. Pe lângă miza care cred că e pentru toţi evidentă, e pus la bătaie şi un album de colecţie, oferit de librăria Okian: Poetics in Architecture. Hai, pe cai şi fuga la fotografiat, aveţi răgaz până vineri la prânz.

actualizare: puteţi "răsfoi" albumul aici. Veţi găsi şi 3 situaţii absurde, surprinse de Raluca Enache, în legătură cu aşa-zisele piste din Bucureşti şi ce cârâiam mai sus.

roman tânăr găsit editură

2011-07-03T13:09:00.009+03:00

vin cu veşti bune de la Constanţa: toate astea pentru asta.

şi vestea are ţepi pe frunte, vom reveni cu amănunte:)

...acasă am regăsit şi cartea sa de debut, Gabi 78, pe care acum 10 ani îmi scria următoarea dedicaţie:

"psih,nu cred că
va trebui să mutăm
munţii din loc, noi
ştim că i-am pus
exact acolo unde
trebuie.
cu dragoste dincolo
de cuvintele
astea barbare
Gerg
VASILIEVICI"

GAMMA. Subiect de predicat [preview] & Grosu la Vito Grasso

2011-06-24T09:20:00.010+03:00

Profesioniştii insomniei deja au aflat că azi [vineri] este Noaptea Institutelor Culturale - a cincea ediţie. Printre zecile de evenimente anunţate s-a strecurat şi lansarea neoficială (un preview, sau un şnur, cum se spune în teatru) a publicaţiei Gamma: un almanah (că trebuia să-i spunem cumva) cu subiect de predicat.

În fapt, e o colecţie de 10 caiete obiect, 10 autori printre care mă număr şi eu, cu foto-eseul Oameni şi câini (Caietul 9). Şi pentru că o parte dintre noi vom dubla prezentarea revistei cu o acţiune individuală, anunţ că pe mine mă veţi găsi în jurul orei 23.00 la Institutul Italian de cultură "Vito Grasso" (peste drum de ICR / Aleea Alexandru 41)-pe terasă, în pauza dintre concertul "Vivaldi jazz" al maestrului Riccardo Arrighini şi proiecţia filmului "La ceai cu Mussolini", de Franco Zeffirelli. Hai că sună bine: Grosu la Vito Grasso, între Arrighini şi Zeffirelli:) Voi face acolo o mică instalaţie, cu mini-fotografii aduse de nişte personaje de hârtie (un soi de kirigami) pe care le veţi putea lua acasă alături de caietele Gamma, care vor fi oferite gratuit.

Şi o înregistrare de la RFI, cu o prezentare a caietelor/nopţii, cu Cristina Maria Vasilescu şi Silviu Dancu:

am o colegă

2011-06-22T11:07:00.003+03:00

două poeme din volumul Casa Scărilor de Corina Bernic:

am o colegă

am o colegă la serviciu
seamănă cu iggy pop
când îşi ia salariul

faithfull cu maioneză

fierb un ou
marianne faithfull murmură prin boxe
îl curăţ de coajă
marianne faithfull spune:
tu şi eu
îl tai în patru
bucăţi egale
marianne faithfull
cară un pistol
prin times square
fiecare bucată
rând pe rând
o înghit
cu maioneză
marianne faitfull vorbeşte despre
pericol
mă simt ca acasă
aş chema şi un taxi

George Vasilievici, un premiu pentru fiecare

2011-06-17T12:14:00.016+03:00

Miercuri, în pauza cenaclului Marin Mincu, întârziasem la o ţigară pe hol şi-am auzit de sus, în dreptul scărilor, glasul unei femei care râdea sau plângea, nu mi-am dat seama din prima. L-am întrebat şi pe Mircea: râde sau plânge? Păi... râsu-plânsu, a ridicat el din umeri. În cele din urmă am înţeles că femeia plângea, şi m-a tulburat asta. M-am întors în sală; multă moarte în textele Ilenei; prea multă moarte pe centimetru pătrat - aş traduce comentariul lui Mircea; acum şi la 2 litri jumate', aş fi putut completa, atâta la sută gratis, moartea-i oricum un bonus etc. Întors în sală, m-am apucat să le povestesc ce-auzisem: de la o anumită distanţă, plânsul e atât de asemănător cu râsul, de la anumită distanţă viaţa seamănă atât de tare cu moartea!
Aşa. Şi-acum prezentul, acest hoit mereu fraged. Aseară am primit următorul mesaj:
"pregatesc un articol legat de cum s-a acordat premiul George Vasilievici pentru debut la CDPL pentru ca am aflat, evident, ca n-au existat alti concurenti sau vreun juriu, ar fi un premiu inventat asa din burta si, daca chiar e asa, atunci numele lui George este folosit intr-un mod scarbos, din punctul meu de vedere. I-am trimis intrebari si lui Un Cristian si Corinei Bernic pentru ca vreau sa inteleg f clar ce s-a intamplat si sa inteleaga si toti cititorii. Fiind si prieten cu George si destul de apropiat de Un Cristian, as vrea sa imi spui in cateva randuri parerea ta despre acest gest / fapt. Cum stii tu ca a fost si ce pozitie ai fata de asta?"
Am aceeaşi problemă de voce ca acum două zile: nu-mi dau seama dacă cel care-mi scrie râde sau plânge, dacă-i viu sau e mort. Cum aş putea să-i răspund? În fapt, nici măcar nu pricep întrebarea. Ce-ar fi de anchetat aici? N-am timp de anchete, dar dacă aceste-ntrebări există cu adevărat în mintea cuiva (chiar dacă nu-mi vine-a crede) răspund aici:
Acum două luni am pus la cale, împreună cu un cristian un eveniment în club A, un an fără George. Am motive să cred că am făcut bine. Mai pusesem ceva la cale, iar un cristian a anunţat asta public chiar în seara aceea: instituirea premiului naţional George Vasilievici. În fiecare an, în preajma zilei de 3 iunie (ziua de naştere a lui George), editura sa, Casa de Pariuri Literare, va publica, in memoriam, un debutant. Poate e cazul să o spun limpede: în mare parte, eu am fost "vinovat" de această iniţiativă (dacă-i de dat scatoalce, mie să mi le daţi). În preziua evenimentului purtasem o discuţie cu un fost coleg şi amic din Constanţa, Valentin Coman, care m-a anunţat că ar vrea să sponsorizeze un premiu naţional dedicat memoriei lui George, i-am spus că cel mai frumos, "cel mai george" ar fi să ajutăm anual un debutant să vadă lumina tiparului, mi-a spus că se gândea la ceva asemănător, l-am pus în legătură cu un cristian şi lucrurile păreau să se lege: cristi îşi asuma organizarea unui eveniment anual dedicat memoriei lui George, partea cea mai serioasă fiind acest debut anual şi, sunt nevoit să o spun, publicarea unei cărţi de-a lui George. Fireşte, doream să începem cu ultimul său roman, care-şi caută de ani buni editura. Aici, însă, intrase un alt tânăr editor pe fir, care ne-a convins c-ar fi vorbit deja cu mama lui George şi-ar fi obţinut drepturile de publicare; nu dezvolt, important e că ne-a promis că romanul lui George va apărea până pe 3 iunie. Prin mai i-am reamintit de promisiunea asta şi m-a încredinţat că volumul va fi gata la timp. Încă n-a apărut, dar asta e explicabil cumva: totul a fost din scurt. Din acelaşi motiv n-a avut loc, anul ăsta, nicio "preselecţie" pentru debut. Întâi de toate, cel care-a avut iniţiativa instituirii acestui premiu naţional şi s-a angajat să-l susţină financiar - pe numele său oficial, Grupul pentru Jurnalism, Cultură şi Comunicare - din motive strict birocratice, nu se putea implica în proiect într-un interval aşa scurt, aşa că am convenit să amânăm colaborarea pentru anul viitor. În plus, aveam la dispoziţie mai puţin de o lună pentru organizarea unui concurs, ceea ce nu e prea serios, dacă speri să găseşti autori de-o anumită anvergură. Pentru că un cristian anunţase public că editura sa va publica până pe 3 iunie un debutant in memoriam GV, iar în absenţa sponsorului trebuia să-şi onoreze promisiunea cu bani din propriul buzunar, a trecut peste programul editorial, a scos bani din buzunar şi-a publicat un autor pe care Casa de Pariuri Literare a găsit de cuviinţă să parieze: Corina Bernic. Fericită alegere, dacă e să-mi dau şi eu cu părerea. ~~Dacă nu mă înşel (e posibil orice),~~ unele texte din cartea aceasta apăruseră şi în revista Tomis chiar la rubrica ...Pariuri Tomis; de care, apropo, răspundea chiar George. Care, merită amintit, a fost un premiu în carne şi oase pentru toţi cei care l-au cunoscut. Un premiu incomod, ca multe altele. Pace vouă.

actualizare 1: autorul mesajului m-a anunţat că a renunţat să mai scrie articolul despre "modul scârbos". ce drăguţ.

actualizare2: am aflat de la Corina Bernic că a primit un mesaj similar prin care era, la rândul său, chestionată în privinţa faptului "mai mult decat deranjant pentru numele lui George, folosit doar ca scop comercial". Autorul mesajului avertiza că vorbeşte şi-n numele altor scriitori, "unii dintre ei ca si mine, prieteni cu George si, sper ca ne intelegi, putin bulversati de aceasta situatie". Corina a avut amabilitatea să-mi facă şi mie cunoscut ce-a răspuns şi să-mi permită să-i public aici răspunsul:

"Bună,
Citindu-ţi mail-ul mi-a venit în minte titlul unui volum de-al lui V. Leac „toţi sunt îngrijoraţi”, în acest caz fiind însă vorba „unii” – nu este chiar etic să vorbeşti la plural, în numele altora, fără să-i aminteşti. Scrii că ai luat deja legătura cu Un Cristian, deci cunoşti situaţia şi ştii că cele scrise acum de tine se apropie mai degrabă de un banc tip Radio Erevan. Eşti un pic mai tânăr decât mine, dar sigur ai auzit de unul cu o Volgă, dar de fapt bicicletă, iar nu dăruită, ci furată. Din tonul tău – cam tendenţios – reiese că s-a acordat un premiu, o finanţare etc.. Editura Casa de pariuri literare a publicat volumul meu pe costurile ei proprii, iar eu – prin contract, deci de comun acord – nu am primit nici un ban. Că s-a anunţat că volumul meu va fi primul dintr-o serie anuală de volume de debut publicate în memoria lui George Vasilievici, m-a bucurat foarte mult. Am considerat că astfel chiar că aş putea să fac ceva efectiv pentru memoria lui. Cum spui că pregăteşti un articol, sunt convinsă că te-ai documentat, deci ştii că am experienţa şi know-how-ul necesare pentru aşa ceva – fără nici un scop comercial, ci din obligaţie morală şi pe cât îmi va fi cu putinţă. Dacă poate fi considerat că este incorect să aminteşti de scrierile unui om - care în lumea editorială de la noi mai mult de piedici a avut parte –, nu pot spune decât că regret, dar este dreptul meu să nu fiu de acord cu acest punct de vedere.
toate cele bune,
Corina Bernic"

actualizare3: detest expresia "tot răul spre bine". dar taman asta-mi trece prin cap acum. am veşti bune: aici :)

Ileana şi Mălin

2011-06-14T19:09:00.000+03:00

Mâine, de ziua poetului însuşi, la ultima ediţie din vara aceasta a Cenaclului Marin Mincu de la Biblioteca Metropolitană Bucureşti vor citi poezie Ileana Bâja şi Mălin Stan. De Ileana - cofondator al Cenaclului de Marţi din Constanţa - mă leagă o veche prietenie şi-un fericit accident biografic: volumul său de debut, "Gâtul păsării-mâna mea dreaptă" [1999, Ex Ponto] e prima carte căreia i-am făcut eu copertele, ba chiar şi câteva ilustraţii. Mi-a promis că mâine îmi va aduce-un volum, că-mi prăpădisem arhiva. Pe mâine, dar.

dublu picnic

2011-06-09T16:12:00.000+03:00

Uichendul ăsta vă invit la un picnic [chiar două, dacă ţineţi neapărat] la Street Delivery. Un soi de jam session cu scriitori, traducători şi desenatori la Grădina OAR [în spate la Cărtureşti]. Da, chiar pe iarbă :)

Cuiul [ţigara de după]

2011-05-29T11:54:00.002+03:00

Ieri am fost la atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă, condus de Dumitru Crudu. Tema şedinţei: parodierea unui text recent publicat în România Literară - poemul Cuibul de Adrian Popescu.

iată textul meu:
Cuiul [ţigara de după]

Un cui. De ce-i bătut? Din oarbe ticuri,
Când un ciocan s-a-mpreunat c-o mână
Şi-ar sta în cuibul ei o săptămână:
Precum iubeţii-n pat de borangicuri
După amor, fumează într-o rână.

literaţia şi consumaţia

2011-05-28T16:50:00.001+03:00

Aseară, după cenaclul Republica, ne-am retras în localul Eli-Pili din Chişinău, unde i-am cunoscut, printre alte năluci simpatice, pe Gonzo & Cassh, care-au deschis pentru prima oară cartea mea de debut, Haltera cu zurgălăi [Ed. Pontica, 2001], din care-au ţinut să recite prologul. Pidzeţ! O filmare de Alexandru Vakulovski:

urmează staţia Republica

2011-05-26T08:36:00.000+03:00

...cu peronul pe partea stângă a Prutului: vineri, 18.30, la deschiderea cenaclului Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova moderat de Moni Stănilă. Poezie.

inevitabila bibliotecă

2011-05-24T13:01:00.005+03:00

Paul Vinicius, într-un dialog cu Ion Mureşan la terasa MNLR:
"nu poţi lăsa două cărţi împreună fără să ştii că vor face dragoste,
şi uite-aşa te alegi cu ditamai biblioteca"

zburatic poet târgoveţul

2011-05-19T05:24:00.007+03:00

Piaţă, bâlci, iarmaroc, obor; târguială, tocmeală, precupeţire, tocmă; combinaţie, înţelegere, învoială: câteva sinonime pentru cuvântul târg, dacă vă întrebaţi cu ce se mănâncă Târgul Naţional al Cărţii de Poezie. Nu de alta, dar sunt şi eu în program, alături de onorabilii târgoveţi Teodor Dună, Dan Sociu, Răzvan Ţupa şi Stoian C. Bogdan, moderaţi de înalt-preacititul Felix Nicolau: azi, de la ora 20, "în groapă" la Muzeul Literaturii.
Iar vineri spre sâmbătă mă prezint la Maratonul de poezie şi jazz. Ca unul care-a-nghiţit nişte kilometri de zgură-n juneţe, pe când făceam atletism, mă văd nevoit să devoalez minciunica din titlu: proba cu pricina e mai degrabă ştafetă, necum maraton: niciun risc să-mi dau duhul pe-altarul stihuirii neamului, voi alerga doar 10 minute, pe loc (între 3.05 şi 3.15 dimineaţa). Adevăratul erou, dacă va accepta provocarea, e publicul. Sper să răzbească şi să strige în zori: i-am învins!

actualizare: şi-un foto-reportaj semnat de Andra Rotaru la Agenţia de Carte.

Impresionanta buclă neîntoarsă pe bigudiu

2011-05-17T12:59:00.006+03:00

Scriam aici prin gerar că cel mai risipitor dintre chiustengeni, Sorin Dinco are în pregătire un nou volum pe care speram să-l pot pipăi anul ăsta. A doua sa carte, Hotel Chiustenge, apăruse la nouă ani de la debut. La cum îl cunosc, Sorin avea toate şansele să mai aştepte-un deceniu să vadă iar lumina tiparului. Am nepreţuita bucurie să vă anunţ că volumul va ieşi în curând: chiar eu i-am făcut coperta! Nu se cade să divulg alte lucruri din bucătărie, însă vă pot oferi aici un aperitiv; ba chiar două, să fie masa plină până vine friptura:

Sorin Dinco:
Impresionanta buclă neîntoarsă pe bigudiu

sunt un om uman

manualul meu de utilizare conţine capitolul în care
am un volan în cap şi toate pedalele

mă ambalez, frânez, socializez

sunt eu
deschide-mi capota
uită-te-n sufletul meu

cât dai

Viermele

un vierme păros vine în noapte
face vraişte visul
suge transpiraţia din pijama
pleacă

şobolanul cu sânge pe tălpi
doarme
între noapte şi somn

viermele păros face ochii mari
deschide şi ronţăie
pâinea pieptului şi a braţelor

din vis urcă o durere de măsele

pe marginea patului. vreo patru dimineaţa. ziua se înghesuie în orizont. o să fie o răbufnire, ceva. spre frigider, drumul e scurt. apa. doi câini, sub bloc, se miros sub coadă. unul e de acelaşi sex cu celălalt - n-are cum să fie altfel. apoi, un liliac rătăcit se izbeşte în plasa de ţînţari. chiţăie. mă sperii şi închid frigiderul. e cald. văd icoana şi îmi fac o cruce, două, trei. mă rog pentru ai mei. eu nu merit. ce nenorocire din sufletul ăsta păcătos poate să producă un aşa vis? un astfel de coşmar?

hristos din icoană e grav, n-are mina că ar vrea să dea vreun răspuns. undeva, le-a dat pe toate. caută-le, dacă ai chef.

nu, asta nu se împacă cu ţigara din bucătărie. deschid plasa de ţânţari şi expir fumul. dunga cenuşie se duce ca un animal eliberat în coama plopului. e şi un tei acolo.

sînt multe în jurul tău. atît de multe, încît doar tu eşti în plus. te arunci?
nu, nu astăzi. sînt curios unde duce coşmarul, viermele păros.
dup-aia, fie ce-o fi

ţigara îmi face rău. apa.
apa îmi face rău. să dorm.
să dorm îmi face rău.
stau de veghe. văd totul clar. cînd vezi totul clar vezi de fapt nimicul
un fel de copil rău care rîde după ce a spart ceva
să-l iertam
da
să-l creştem
da
să-l uităm
da

somnul nu vine, iertarea nu vine, uitarea nici ea
copilul creşte

mă ridic din pat şi merg iar la fereastră
doi câini se ling sub coadă. nu mai e întuneric şi te văd, simţeau ei că sînt priviţi

se uită la tine
te uiţi la ei

draci!
m-au văzut, nu mai e nimic de ascuns"

Viaţa de apoi a copacului

2011-05-11T07:32:00.005+03:00

Mălin Stan va publica în curând, la Brumar, a treia sa carte: Somnul tău îmi face bine. M-a invitat să-i scriu câteva rânduri pentru copertă. Iată-le:

„A scrie pe coperta unei cărţi e ca şi cum ai scrijeli pe scoarţa unui copac, şi nu mă împac lesne cu asta. Dar nu mă împac nici cu ideea de carte – altă formă de vandalism elevat: cineva a simţit nevoia să atragă atenţia, să-şi consemneze trecerea sau să exprime diverse în carnea unui copac. Probabil o formă de viaţă a săpat la fel de adânc şi în carnea omului. Însă, aşa cum omul e legănat de credinţe diverse, cărţile stau mărturie pentru viaţa de apoi a copacilor. Şi poate unul dintre aceia visa la cartea lui Mălin Stan. Cu voce tare visa, şi încă nu s-a trezit. Şi asta e cât se poate de bine.“

Iată şi autorul:

Mălin Stan

(...) „noaptea se cuibărește în altă noapte, proprietate privată.
în ea niciun spurcat nu intră, niciun animal, nici măcar omul,
doar întunericul în sine,
cu toate aparatele de sală,
cu toţi muşchii încordaţi şi pregătiţi de ultimul concurs de forţe.
am făcut un cuib pentru fiecare beznă
pe el se văd litere, această poezie.“ (...)

remix Radu Ianovi

2011-05-09T09:52:00.002+03:00

Ieri la clubul de lectură Institutul Blecher au citit Ştefan Manasia şi Radu Ianovi (aka Radu Dumbravă). Poezie. La Radu am simţit impulsul de-a remixa ce-a adus păstrând ce m-a atins, aşa că am făcut live un zapping poetry, încropind un poem, unul singur, din textele lui. Iată-l:

tu ştii să dansezi
eu ştiu să duc gunoiul, pe cea mai cumplită beznă, îmbrac
bluza pe dos şi alerg pe scări până trezesc toţi vecinii
o femeie bătrână care are mai multe buchete de flori la picioare. le vinde ca să-şi
păstreze memoria
logica mea subţiată de vise şi deschideri
de pleoape
e noapte şi degeaba e noapte
o să plec de aici din pieptul meu salvator
lucrurile se năruie cu o eleganţă a lor
noaptea se lasă ca o prelată pe deasupra noastră şi orchestra
mai face o pauză
cât mirele să sărute mireasa
când dragostea părăseşte mari teritorii din creier
câmpul ăsta cu arbori de pe care varul se scurge ca
zâmbetul din gura unui mort
de câteva luni de când te cunoaşte a devenit propriul său muzeu
trupul meu stă atârnat de o privire puţin confuză
pentru mine o zi nu începe ca o explozie oarecare însă
fiecare noapte se termină ca stingerea unui incendiu
până ajung propriul meu dresor
am învăţat o matematică a unghiilor tăiate
în grabă
obişnuit să-mi potolesc foamea cu gesturi
din încheietură
cu muzica mea am acoperit muzica altora
în fiecare seară mă gândeam cum ar fi să o scot
afară pe geam
am inventat o tehnică a însuşirii
sărutului doar pentru a recunoaşte poziţia ei ghemuită
pe străzi, în salopete murdare umblă tot felul de
orfani şi smintiţi
au secretele lor şi sunt oameni pe care cândva
i-am iubit, mereu apar alţii

erată

2011-05-07T08:04:00.008+03:00

Liei Bugnar

ce tristeţe trebuie să fi fost pe cuvintele care nu-şi găseau rima
pe când zăvoarele dantelatului piept se deschideau cu terţina,
aşa cum şcolarii împerechează vacanţa cu Franţa
iar afurisita de muscă pică mereu în zacuscă.

se făcea că, mergând într-o mierlă pe jos, nimerii un sonet onctuos
şi-al meu zvon atonal şi barbar s-a prins şi s-a legănat arbitrar
într-o rimă îmbrăţişată, sfruntată, cu o interzisă silabă stelată.

apoi s-a publicat o erată.

Pândă

2011-04-30T08:36:00.005+03:00

mi-a aruncat o privire

ca o minge de ping-pong,

dar atât de uşor încât aproape plana

spre retina mea.

puteam s-o las să-mi cadă în suflet,

puteam fenta sau clipi

dar i-am întors-o-ntr-o doară.

mi-a răspuns cu vigoare,

i-am zvârlit-o-napoi.

mi-a trimis-o iar, cu efect:

privirea făcu o curbă,

cârmind brusc spre mine

să-mi sară în suflet.

m-am lăsat într-o parte

şi-am auzit-o pocnind de podea,

stingându-se-n spate,

destul de departe.

am dat să plec. mi-a vorbit:

atât de lin încât vedeam vorbele apropiindu-se

ca nişte paraşutişti ţinându-se de mâini,

hlizindu-se şi pozându-se înainte să-mi cadă în suflet.

le-am prins ca pe fluturi: ce vreţi?

eram întrebat cât e ceasul.

am aruncat o privire la ceas

şi-am dat să răspund

dar nu făcea să rostesc o minciună.

timpul nu stătea după mine,

şi până să deschid gura deja se schimbase.

am încercat iar, dar el se schimba ne-ncetat

şi de la ochi pân-la gură se putea schimba anotimpul.

aşadar, pentru a prinde ora exactă

era necesară o pândă.

m-am pus la pândă şi-am aşteptat

încordat

am aşteptat
până ce încordarea rodi şi-mi aduse

chiar vocile timpului:

limba mare a ceasului

o întreba pe cea mică ceva

care-n limba noastră ar putea însemna: cât e omul?

iar aia mică i-a zis că

e fără un sfert

Zapping poetry - reloaded

2011-04-26T13:59:00.002+03:00

Adina Luncan, care studiază artele la Gerrit Rietveld Academie, mi-a făcut recent o surpriză cu acest foarte scurt video art, care continuă seria Zappin' poetry*. În fapt, trei extrase din volumul Troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot.

* [proiectul zappin’ poetry nu-şi propune să genereze noi obiecte în câmpul culturii, ci le cercetează, uneori cu umor, pe cele "adormite" în realitatea învecinată, punându-le în dialog şi înzestrându-le, temporar, cu o "conştiinţă" nouă, eventual literară...]

Nu ne mai trageţi pe stânga!

2011-04-20T15:20:00.012+03:00

Se face luna de când Grigore Şoitu şi-a pus o grămadă de lume în cap cu titlul ultimei sale cărţi, Poeme de stânga. V-am spus că titlul e lucrarea de bază, fondul de ten pus să vândă cearcăne de birjar... Sunt scriitori care-au lăsat în urmă doar titluri, şi tare bine mai dorm, cum sunt scriitori care, deşi s-au spetit să umple rafturile de cărămizi spirituale, au dat lovitura cu mărţişoare, dintr-o abilă mişcare a încheieturii editorului care-a-mpuşcat titlul câştigător. Nu ştiu, zău, ce-i în capul editorilor lui Grig, puteau să-i schimbe titlul ăla în "de ce-i iubeam sânul stâng", iar în locul ţăcăliei lui Lenin de pe copertă să pună bustul Simonei Halep acoperit de un timbru. Mă rog; vorba ceea, sâ ni hie di ghini. Expert, cum spuneam, în izgonirea muşteriilor, după ce-a făcut şi cu mine o baie de mulţime vidă la un eveniment anunţat pe ultima sută de milimetri, Grig şi-a lărgit portofoliul cu altă apariţie publică memorabilă, măcar c-a aflat de ea acum jumătate de zi iar eu am rarul privilegiu să o anunţ cu două ore înainte de-a se consuma: azi, la 17.30, la Biblioteca Metropolitană din Romană va reedita, alături de Silviu Dancu, o tentativă pe care puţini şi-o mai amintesc [din simplul motiv că s-a consumat fără martori]: o lectură la cenaclul magistrului Marin Mincu - despre care unul spunea că-i stârneşte frica iar celălalt că îl enervează. Hai că s-au găsit! Am motive să cred că Silviu va citi proză, nu poezie, şi-n locul stângii preferă croşeul de dreapta: aşa ceva nu se poate rata!

veşnicia originală

2011-04-17T13:57:00.015+03:00

Veşnicia - o ştiţi, fata de la ţară! - s-a mutat la capitală: vrea să fie-originală! Acum locurile de veci se închiriază pe 7, 20 sau 99 de ani. Iar vecia în literatură se vinde ca pământul pe lună!

*foto: "O piedică în calea uitării!", mock advertising for luxury watches, by Marius Pârlogea / hand model: Mugur Grosu, 2002 :D

**cât despre imortele şi urările de sezon [scuze că mă repet]: eu mi-s cu avangarda la florărie, şi nu toţi mugurii se fac flori. Dar mulţam pentru cecul în alb: e un minunat evantai!

Nic povestește. Pentru că dacă nu o face, moare

2011-04-12T17:59:00.002+03:00

A ieșit din tipar. E fierbinte.

Și dacă tot i-am făcut eu coperta, am și-un mesaj din partea absconsului autor:

"La un sfarsit de decembrie (2009) oarecum apasat de memoria regretatului meu tata, mi-am lasat mainile pe niste taste. Astea doua au intrat pe blogspot, au tastat KAOS MOON – CLOSE TO THE EDGE (eh, sunt fan YES) si au inceput sa scrie. Recunosc, ideea unui roman a incoltit inca de atunci, pentru ca: nu mai scrisesem proza de vreo 5 ani (si-mi lipsea asta), pentru ca voiam pentru prima data sa-mi testez disciplina (am scris zilnic la blogul asta, timp de un an de zile), pentru ca era un personaj care ma bantuia de ceva vreme (un ins gratuit, asa cum numai la Beckett mai gasesti : ieri, azi si mai mult ca sigur si maine), pentru ca eram satul de literatura asta canonica produsa in valuri in izolarea noastra demna dar saraca si necredibila, pentru ca mi-am spus ca daca tot literatura e ceea ce nu s-a scris inca, hai sa incerc s-o descopar eu azi...

De ce prin intermediul blogului si de ce nu cu numele real ? Blog, pentru ca mi-am dorit sa fac un experiment scriind romanul asistat de chibiti (habar nu ai cate idei, personaje si contexte ies din aparent senilele, pornograficele ori paralelele comentarii). Pentru ca am avut nevoie de disciplina (altfel nu l-as fi scris probabil niciodata). Si de ce KAOS MOON… Pentru ca e muzica unei trupe canadiene (cu acelasi nume) din anii 90, care mi-a placut. Pentru ca daca as fi semnat cu numele real as fi fost luat drept cine si sunt si n-as mai fi fost credibil in demersul meu. La un moment dat se faceau pariuri asupra varstei mele, a locatiei, a statutului meu; la un moment dat am fost amenintat ; la un moment dat personajele mele apareau brusc din viata reala (« stii ? eu sunt doamna Neli, te-ai inspirat din viata mea ») - A fost fun...Si nu prea… Finalmente, am vrut sa scriu sub anonimat pentru ca, pana la urma nu persoana mea era importanta ci personajele mele, povestile lor, traumele lor, slabiciunile, limitele si evadarile lor.

O carte, pana la urma, nu trebuie sa-ti spuna adevarul ci trebuie doar sa te faca sa crezi ca acesta exista. Iar pentru asta nu ai nevoie de informatii statistice, nu de dezvaluiri asupra autorului, ci doar de putin timp si incredere. Pentru ca se intalnesc inteligenta/sufletul celui care a scris-o cu inteligenta/sufletul celui care o citeste. No flesh and bones involved.

Povestea? Pe scurt: Nic Labis, un upgrade al marelui poet (dar fara sa ii replice talentul), un minuscul locuitor la bloc si drumul lui de la finish catre linia de start. Scrisori catre Rita e povestea unei despartiri, care ar durea daca n-ar fi atat de hilara si care ar fi amuzanta daca nu ar durea atat. Nic e omul gratuit, fara obligatii si fara target, e antistarul, e ceea ce-si doreste cel mai mult societatea de azi sa marginalizeze. Nic povesteste; pentru ca daca nu o face, moare. Nic nu deranjeaza pe nimeni desi langa el nu poti sta neutru. Iti vine sa-l bati, sa-l strangi in brate, sa-l speli, sa-l iubesti. Un singur lucru nu reusesti – sa-l ignori. Nic e vulgar pentru ca viata printre sfintii falsi il oprima. Nic face lucruri pe care noi nu avem voie sa le facem, desi ... Nic e un mic Isus care ne spala de pacatul ipocriziei"

Gerg. Enghidu. Dybbuk

2011-04-12T04:01:00.011+03:00

Ce am citit în deschiderea serii cu George:

"Enghidu, cel care ucise cu mine lei, a plecat.
S-a făcut anul de-atunci. Iar în ziua a treia a verii vor fi 33 de ani de când a venit. Mere-n pârg anii lui, la pământ s-au lăsat şi se strică. Nimeni nu le ridică.
A plecat Enghidu, şi-acum lei ucide în mine. (...)"

Textul întreg poate fi lecturat la Constănţeanul.com - publicaţie al cărei editor - "Grupul pentru Jurnalism, Cultură şi Comunicare" - a iniţiat şi va susţine instituirea "Premiului naţional pentru debut George Vasilievici" - despre care sper să auziţi în curând.

PS. Iar aici e priveghiul lui Mircea.

Alexandru. Pierdut în Riga

2011-04-10T13:32:00.044+03:00

Saga asta e fără sfârşit! Trimis de ICR în Suedia la un atelier de traducere, Alexandru Vakulovski a fost abandonat la Riga, unde-a făcut escala pe drumul de-ntoarcere spre Chişinău. Cadou de ziua lui! Din câte am înţeles (i s-a spus), deşi s-a făcut rezervarea biletului de avion, organizatorii au uitat să confirme/plătească şi călătoria de-acolo. Nu e un fleac, când i-au lăsat ca diurnă doar vreo 30 de euro, păpaţi demult prin Suedia... Mai rău, singura cale de comunicare cu Sandu e prin internet; şi, cel puţin deocamdată, s-a întrerupt şi asta. Sper să găsească unde să-şi încarce bateriile. Cine are o legătură la Riga, informaţii utile sau îl poate ajuta la modul cel mai concret să-i lase urgent mesaj pe blog.
actualizare1: a fugit la autogară, cea mai apropiată legătură e un autocar spre Kiev, ajunge acolo mâine dimineaţă la 10. Sper să-l mai prindă. ~~De-acolo mai vedem.~~ Ufff. Bine că mai avea nişte bănuţi, şi o soţie turboninja care-a intrat mintenaş în priză... La ICR nu găseşti uşor nici măcar un link, darămite o fiinţă care să răspundă la telefon duminica şi să ofere soluţii de criză. Iar în Riga nu avem decât un consulat onorific...
actualizare 2: Alex e în continuare în Riga, a prins autocarul dar n-a putut pleca, îi trebuia viza de Belarus. Am reuşit să iau legătura cu cineva din ICR, sper că se va găsi o rezolvare cât de curând.
actualizare 3: S-a dezlegat şi şarada: vina aparţine exclusiv companiei de zbor, Air Baltica. Cursa a fost anulată şi-au încercat să-l fraierească pe Alex că n-a fost plătit biletul! Asta probabil ca să nu-i treacă prin cap să le ceară, cum e şi firesc, să-i asigure altă cursă, cazarea şi masa, cum spun reglementările internaţionale. Iar cei de la ICR, deşi e duminică, s-au mobilizat exemplar. Au reuşit să ia legătura cu agenţia, i-au găsit altă cursă, pt. mâine, cu escală la Roma, au luat legătura cu el şi ~~urmează să-i rezolve~~ i-au rezolvat cazarea în Riga la hotel de 3 stele [Best Western] :) Chapeau. Uite că nu toate cele rele vin de aici...

* foto: mâna lui Sandu la Antoneşti, 2010 :)

un an fără George

2011-04-05T13:46:00.012+03:00

Aseară am purtat un tricou cu chipul lui. A fost doar un preview pentru întâlnirea de luni.

actualizare: anul ăsta se împlinesc şi 10 ani de la debutul lui George Vasilievici, iar afişul reproduce, în parte, copertele acelui volum, Gabi78; cea din spate, în forma în care o preparasem noi, avea şi câteva vorbe "sprintene", de salut, pe care editorul Nicolae Ţone, dintr-o sfială pe care n-o comentez, a preferat să le elimine. Iată-le:

"Sã întîmpinãm cu bucurie un nou eşec!" Ştefan Caraman

"Fãrã îndoialã, avem de-a face cu un autor fracturist, capabil sã treacã de la poezie la puşcãrie fãrã nici o clipire." Marius Ianuş

"O carte mare, cum nu s-a mai scris de la “mircea ţuglea” încoace. Abia aştept s-o citesc." Mircea Ţuglea

"Un admirabil exerciţiu de stil, comparabil, în literatura noastrã, doar cu textele rotacizante." Vespasian Piţiclã [tot Mircea, n.m.]

"George Vasilievici se poate lãsa liniştit de scris. A intrat în istorie. Ultima sa carte este o capodoperã. Aşteptãm provincia." Emilian Avrãmescu

"Încã o ocazie (bravo!) -au mai fost cîteva- prin care amintirea masacrului de la Rtt. revine, indiferent cum, “o, Georg, visezi votarea yin-ului, din 197zeci şi ceva?” O sã scãpãm, şi de asta." Gili Mocanu

"Atît de blînd, de suav lovea cu piciorul încît s-a crezut multã vreme cã fãcea poezie. Oricum, a ajuns pînã-n semifinale." Mugur Grosu

unu' şi unu'

2011-04-03T16:21:00.002+03:00

Repetăm: luni, ora 19, în club A, cu Grigore.

Catedrala andaluză

2011-04-01T18:17:00.013+03:00

Erau ultimele ceasuri pe care le mai aveam de petrecut în Sevilla. Năuc, obosit şi oarecum trist, apăsat de senzaţia că asta-i tot ce ne-a mai rămas - să fim, pe rând, turişti sau suveniruri. Înaintam fără să mai opun rezistenţă, rostogolit de valurile de trupuri vorace, străine, grăbite să umple intestinele cartierului Santa Cruz. Şi l-am văzut pe omuleţul acela zidit în aer, la doi paşi de cea mai mare biserică gotică din lume, care ascunde mormântul gol al lui Cristofor Columb. Cel mai mare cavou din lume, pentru un mormânt gol. Cu intrări separate pentru enoriaşi şi turişti, ambele straşnic păzite de forţe de securitate. Iar pe străduţa alăturată un omuleţ şi-o chitară înălţând altă catedrală, la scară umană, fragilă, aproape invizibilă, transparentă. M-am tras de cealaltă parte a căii înguste, m-am aşezat. Şi între cele două catedrale - morminte goale, morminte pline - toată lumea aia care trecea, îşi continua înaintarea istovitoare atât de uşor de confundat cu istoria, o sumă oarecare de zgomote, glasuri, telefoane mobile, scutere, polizoare, pantofi cu toc, turle răsturnate, pantaloni, buzunare goale sau pline, haine locuite sau abia bântuite, suma umbrelor dragi sau străine care se duc, se vor duce, s-au dus. El este Pablo Gamboa, singura catedrală din Andaluzia în care-am intrat. Mi-ar fi plăcut să adorm în ea.

PS. Isis Abigail mi-a scris pe Facebook că piesa, numită "Mi unicornio azul", e creaţia faimosului cantautor cubanez Silvio Rodriguez. Am găsit şi-o traducere în engleză: "My blue unicorn,/ I lost it yesterday./ I left it grazing and it disappeared./Any information, I will pay for it well./ The flowers that it left behind don't want to talk to me."
...Şi tot de la Isis, acest cânt pentru Maiakovski.

din Alhaurin el Grande

2011-03-28T12:21:00.002+03:00

această filmare pentru lansarea lui Grig, lectură din volumul Poeme de stânga:

Diseară lansăm în familie

2011-03-27T06:11:00.007+03:00

Nici n-am revenit bine-n ţară şi-am fost uşurat de două ore. Una s-a pierdut pe fusul orar, alta s-a stricat cu ora de vară. La dublă tâlhărie, o dublă recompensă: Moni şi Alexandru, nişte finuţi în dublul sens al cuvântului, ne aşteptau deja acasă, polemizând cu pisicuţa Ferdina despre rolul miautenticităţii în literatură. Dar masa şi dansul abia urmează, pentru că diseară îşi va face intrarea în scenă şi fratele Mihail:

ps. mi-a semnalat cineva că-n lipsa mea acest blog a ocupat abuziv locul 10 la competiţia Roblogfest - secţia agitaţi cultural. M-am bucurat să-i văd înaintea mea pe Radu Vancu şi Jean-Lorin Sterian. Altfel, n-am putut să nu ridic o sprânceană văzând că unii dintre partenerii "competiţiei" s-au numărat printre premianţi. De pildă Tuborg, care-a sponzorizat o secţiune şi-a fost premiată la alte două secţiuni. Ca şi cum Nobel şi-ar da premiul Nobel pentru Război şi pace.

E stâng pământul, ba e drept

2011-03-20T08:05:00.002+02:00

Prietenul meu românolandez zburător, Adrian Rezuş, editor şi staroste al celei mai longevive biblioteci virtuale româneşti, Equivalences, mi-a scris următoarele:

Românii de Pretutindeni & Fizica Atomică: Consecinţe Globale la Fukushima Daiichi

agenţiile române de presă s-au specializat în Teologie Evanghelică şi invocă Apocalipsa după Oettinger…
Jurnalul Naţional (şi restul presei române centrale de opoziţie) studiază -- “pe surse” franţuzeşti -- problema deplasării particulelor radioactive de la Vladivostok la Bucureşti…
pe coasta de vest a Statelor Unite, româno-americanii măsoară radiaţiile care-au apucat să călătorească pe aripile vînturilor trans-pacifice (extrapolînd intra-continental, după metoda Sorin Adam Matei)…
domnu’ Ştefan Liiceanu (aka Liiceanu junior) s-a mutat definitiv la Bucureşti…
în timp ce domnu’ Mihai Tatulici (aka realitatea.tv) s-a mutat temporar la Cernavodă…
şi amicu’ meu, ingineru’ -- de la Paris --, m-a sfătuit să iau şi eu iod, că… mai ştii!…cu alte cuvinte: numa’ domnii Băsescu, Boc şi Vanghelie -- şi doamna Udrea–Cocoş, e drept – nu s-au piedut cu firea, pe chestia Crizei Nipone...

...da' eu zic că n-ar fi rău -- totuşi -- să ne mutăm, zilele astea, în Libia... că-i mai sigur!

.................................
Deocamdată, eu mă mut, temporar, undeva mai în stânga României. Până mă-ntorc vă las nişte Poeme de stânga, de Grigore Şoitu. De fapt, doar o invitaţie la lansare, deocamdată. Sunt şi eu pe invitaţie, deşi la ora aceea voi fi pe aeroport la Malaga. Las'că fac o vrăjitorie şi-ajung cumva.

Festivalul se amână

2011-03-09T16:45:00.011+02:00

Am citit azi pe Facebook o notă semnată de Silviu Dancu, coordonatorul PR al Institutului Polonez Bucureşti şi, nu în ultimul rând, prietenul meu (motiv pentru care puteţi ignora anumite accente elogioase din documentul transcris mai jos). Pentru mine a fost foarte plăcută simpla rememorare a unor istorioare "locale" pe care le credeam îngropate, inclusiv aproximările inerente - care, cel puţin în nările mele, recuperează cuvenitul parfum al unor fapte de semi-clandestinitate... Tocmai de-aia mi-am şi reprimat impulsul de-a face corecturi, completări, comentarii. Îmi permit doar să adaug aici, din mica-mi arhivă, două afişe "de epocă" (aşa-numitele teasers) pomenite-n articol. Să ne fie de bine.

Fără nostalgie... pe bune!
de Silviu Dancu

"De curand m-am intalnit cu un amic si el imi povestea despre modul in care si-a propus sa promoveze, intr-un mod diferit, ultimul album al unei trupe indie romanesti. L-am ascultat, dar nu am fost prea surprins de ideile lui. Nu pentru ca ar fi fost proaste sau lipsite de imaginatie, ci pentru ca, pur si simplu mi-erau familiare. I-am spus povestea unei campanii de promovare realizata cu un deceniu in urma, in Constanta, de niste oameni care au organizat festivalul EroTICA. Entuziasmul cu care a primit povestea m-a uluit. Si m-a pus pe ganduri. Ba chiar a tb sa ma repet pt ca a vrut sa inregistreze cele spuse de mine. Lucru riscant pt ca eu vb din amintiri si pt ca implicarea mea in acel proiect a fost aproape zero.
Pentru mine, festivalul cu pricina - care a avut 3 editii la inceputul acelui deceniu - a insemnat numele celor care l-au facut posibil si, mai apoi, numele celor care au participat la el. De fapt, EroTICA insemna Asociatia Arte/Litere ASALT, adica in primul rand - si asta strict din pct meu de vedere - Mugur Grosu si Mircea Tuglea (sau invers, ordinea mi se pare irelevanta). A insemnat si Gili Mocanu, Stefan Caraman, Harry Tavitian, George Vasilievici, Sorin Dinco, Grigore Soitu, Aurel Gheorghiu-Cogealac si multi, multi altii. Acum scriu ce-mi vine in minte, sunt departe de a face istoricul asociatiei sau al festivalului. Una peste alta, ca-n orice chestie vie, nu despre armonie intre membrii sai era vorba, ci despre tensiunea inerenta "facerii de ceva"! Si chiar s-a facut. Asociatia avea la ora aceea poate cea mai mare biblioteca virtuala si cea mai mare galerie virtuala (daca nu ma insel, Liternet a aparut cu un un an, doi mai tarziu). Dpdv grafic arata induiosator dupa criteriile de azi, dar nu conteaza. (O parte din) biblioteca mai poate fi vazuta aici iar galeria aici. Avea supliment de cultura si opinie tiparit in paginile Observatorului de Constanta, numit Suplimentul de Marti, in cinstea Cenaclului de Marti - adica acea idee din 1991, ticluita de Mircea Tuglea si Sorin Dinco si mai apoi moderata de Marin Mincu [mai multe aici].Chestia e ca festivalul EroTICA a debutat mai timid, mai focusat pe literatura, apoi a inceput sa "atace" artele vizuale, filmul, teatrul. Erau un Stefan Peca sau un Porumboiu (de ex.) care primeau premii sau erau invitaţi în festival. Era treabă serioasă.

Dar sa revin la campania publicitara. A fost una cu adevarat alternativa. Sa nu uitam contextul: suntem in 2002. Este al doilea mandat (si jumatate) al lui Ion Iliescu. Pruteanu anunta apocaliptic moartea limbii romane si propunea introducerea unei legi de mentinere in viata a acesteia. Nu suntem nici in NATO, in UE nici atat, abia de s-a ridicat obligativitatea vizelor. Chestiile astea conteaza. Daca nu ma insel, in toata tara exista doar un mall, cel din Vitan! Dar, e drept, desi deja acuzata de schimbari nefiresti, Vama Veche inca nu avea asfalt si borduri! Alte lucruri care spun ceva despre Romania acelor ani. Nu existau facebook, twitter, myspace etc., iar blogul inca era o chestie revolutionara. Si chestia asta conteaza, asisderea... Chiar mult.

Deci, cum s-a facut? In primul rand, a fost cea mai iubita editie de catre sponsori. Afisele au fost tiparite gratuit. Cum aratau afisele? Roz! Si cu ceva vreme inainte de eveniment anuntau discret, cu alb pe roz, ca "Festivalul se amana!" Care festival? Asta se intrebau si oamenii prin statii de troleibuz. Unii manifestau o tristete inexplicabila, ca si cum pierdeau ceva, fara sa stie ce. Altii se bucurau, spunand ca mai bine, abia nu se mai cheltuiesc bani publici (btw bani publici nu prea existau). Apoi au aparut poezii lipite pe spatele tetierelor tuturor microbuzelor private din oras. Tot gratis. Era ceva sa vezi elevi de liceu sau studenti avand lipite pe genti poezii "furate" de pe tetiere. Apoi au fost niscai scandaluri politice. Va amintiti de senatorul Pruteanu. Acum incercati sa va inchipuiti ca va duceti la un telefon public, in zona centrala si nu puteti vorbi pt ca receptorul este imbracat intr-un prezervativ! Va uitati in jur si realizati ca in mai tot orasul e la fel. Nu poti vorbi... neprotejat. Asa ca limba romana a supravietuit. E drept, mai greu i-ar fi fost sa se inmulteasca. Chestia a devenit notorie mai ales cand, intr-o cabina telefonica unde era un poster al senatorului, cineva a trecut cu pixul nr de mobil al acestuia. Si era pe bune. Imaginea receptorului cu prezervativ pe fundalul pozei cu senatorul a aparut in presa. Probabil ca senatorul a avut cele mai multe apeluri sau sms-uri primite vreodata. Ion Iliescu decreteaza: golanii sunt la Constanta. Festivalul isi pregatise terenul. Avea de gand sa gazduiasca literatura, arta, film, performance? Macar sa fie in context. Putin inainte de deschidere, Piata Ovidiu a suferit - peste noapte - modificari uluitoare: Ovidiu a primit o mantie roz, de 4 metri, in copacii din jur fructele interzise erau niste cubulete roz. Politia a strans tot, caci era fara autorizatie. Se spune ca primarul s-a amuzat copios si a oprit orice forma de penalizare. Poate ca asa a fost...
Nu a fost un loc unde s-au desfasurat evenimentele: au fost mai multe. Din nordul in sudul orasului existau "hotspot"-uri ale festivalului. Erau implicate cluburi, cafenele si institutii publice (ma refer strict ca spatiu). Cum le gaseai? Observand cuburile roz care formau un traseu de pe trotuar spre intrare. Uite asa, cateva saptamani, viata a fost roz. Final orgasmic: intalnirea dintre organizatori si investitorii care au sustinut evenimentul. Unde? La un hotel de 5 stele din Mamaia! Gratis! Am fost uimit sa vad aceast miracol: oamenii de afaceri ne placeau si ne ziceau "e timpul sa facem impreuna astfel de chestii"!!!! Cum dracu' am putut lasa sa treaca asta? Dar nu am mai facut ptr ca mai toti cei implicati au parasit orasul. Si apoi, pt ca, intr-un anumit fel, acel succes real al Festivalui parea sa fie un cantec de lebada al Asaltului. De fapt, ultima editie a fost realizata de un grup din cadrul asociatiei, autointitulat "ParteR" (PR + arte), neconstituit juridic, dar din care faceau parte membri ai Asalt. ParteR-ul inseamna - din nou pt mine - mai ales Mugur Grosu si George Vasilievici. ParteR-ul a avut propria sa istorie. S-a transformat intr-o fundatie care a pus bazele teatrului Arca de la Clubul La Scena. Din nou, pt mine, fundatia inseamna Mugur Grosu, Victor Scoradet, Dan Hornoiu.

Uneori ma gandesc ca Asalt a fost un moment foarte imp pt viata si piata culturala din Constanta. Ca, terminandu-se, a pacatuit. Apoi imi revin si-mi dau seama ca lucrurile nu exista musai pt a ramane, ci pt a produce efecte. Cei din asociatie - sau o parte a lor - mai sunt cunoscuti drept "Grupul de la Constanta" sau "Fratia Chiustenge", denumiri cel putin autoironice, cat timp numai de grup sau mai ales de fratii nu poate fi vb intr-o chestie care a adunat individualitati cat se poate de diferite. "Grupul" nu intreprinde mai nimic acum (ca proiect comun), dar e foarte viu in ceea ce face fiecare in parte.

Si sa revin. Cu 10 ani in urma s-au intamplat lucruri mai alternative decat acum. Ma refer la modul de exprimare al unei strategii de promovare. S-au facut chestii intr-un oras de provincie, care ar fi creat entuziasm in Bucurestii de azi. E frumos. Mi se pare chiar frumos. Asa ca povestea mea s-a incheiat cu sticla de bere golita, cu muzica indie pe fundal si cu un zambet nostalgic. Pe care-l ascund in fum de tigara."

viaţa revăzută şi adăugită

2011-03-01T23:51:00.007+02:00

cel mai lung poem pe care l-am scris
a-nceput cu mult înainte de mine:

(...)
dar am zărit şi-n ograda voastră sperietoarea de ciori,
pentru că şi voi vă-ntrebaţi
separat,
poate prea separat,
ce se-ntâmplă

(...)

fireşte, tot greul se petrecuse deja
cu mult înainte de naştere.
dormeam în sângele bunicului meu
şi el m-a purtat aşa prin ger, schije şi gloanţe
prin cele mai aglomerate aorte ale istoriei:
doar la Stalingrad au căzut peste două milioane.
vreo 200.000 erau din părţile noastre,
m-aş fi putut număra şi eu printre ei, nimeni n-ar fi ştiut,
nimeni nu era sigur,
nici măcar mâinile care goleau tabla de şah:
jucătorul Paulus se trezi cu un tic incontrolabil al ochiului
care apoi îi afectă partea stângă a feţei
iar numitul Ciuikov se căptuşi cu-o eczemă teribilă
aşa că fu nevoit să-şi petreacă restul războiului
cu mâinile bandajate.
de-acolo am prima mea amintire din moarte,
primul semn că găurile se suprapun, uneori, peste găuri.
oare la Stalingrad să fi fost? sau la Cotul Donului?
nu-mi mai amintesc bine, dormeam în sângele lui.
doar o aşteptare chinuitoare şi lungă
de câteva sute de kilometri
liniştea uscată şi grea înainte de moarte,
toţi ştiau asta. şi-o aşteptau cu o floare în mâini.
bunicul meu, însă, s-a culcat liniştit
şi-a pus vestonul pe pământ, s-a întins şi-a căzut imediat
într-un somn adânc: să mă trezeşti peste două ore,
atât i-a spus ordonanţei,
şi-a adormit. şi imediat avu un vis tare ciudat,
visul acela care mă ţine încă în viaţă:
veni cineva şi îi spuse: ioane,
te vei trezi şi vei primi un ordin
de înaintare. veţi coborî o vale şi-apoi
veţi urca un deal,
apoi veţi coborî iar
şi când veţi urca, tu să nu mai mergi înainte:
acolo-şi vor găsi toţi sfârşitul.
imediat cum se trezi uită totul.
veni şi ordinul, porni cu trupele înainte
apoi coborî o vale, urcă un deal şi coborî iar.
şi când urcă, deodată i se deschise în faţă tot visul.
îşi aminti, cu lux de-amănunte, tot ce avea să se-ntâmple acolo.
şi-aşa a fost. toţi ceilalţi, sute de mii de făpturi, au murit.
ai lui nu.
iar eu am dormit în sângele lui încă treizeci de ani.
încă nu-mi amintesc ce-am visat.

* o versiune mai lungă (revăzută şi adăugită recent) poate fi citită doar în revista Echinox din luna martie. Cuvenitele mulţumiri lui Bogdan Odăgescu.

** foto de Camelia Hâncu: Mugur Grosu la Câineni, 2006

Să învăţăm româna cu Kelemen Hunor

2011-02-25T19:44:00.007+02:00

Într-un comunicat primit de la cabinetul ministrului Culturii, Kelemen Hunor, în legătură cu o scrisoare deschisă prin care 17 organizaţii non-guvernamentale cereau demiterea sa, am avut reala surpriză să lecturez următoarele:
"Dacă ar fi să citim ad litteram scrisoarea ONG-urilor, acestea reclamă „lipsa de implicare a ministrului Culturii în procesul de distrugere a patrimoniului” (sic!). Asta înseamnă, pe româneşte, că ministrul Culturii NU este implicat în distrugerea patrimoniului. Nu vrem să fim pedanţi, dar, din păcate pentru demersul ONG-urilor, această bâlbâială a raţiunii se regăseşte sistematic într-o scrisoare redactată în grabă (de ce oare?, de ce acum?) şi în care torentele de cuvinte dramatice covârşesc logica şi orice fel de spirit constructiv."
Nu am citit documentul oficial semnat de ONG-uri, dar am găsit aiuritoarea sintagmă în nenumărate ziare, inclusiv ca subtitlu în Evenimentul Zilei. Nu ştiu cum e cu salvarea Pieţii Matache, dar aici Kelemen Hunor are dreptate: cine salvează limba română?

Rezerve de lux

2011-02-24T17:22:00.008+02:00

Dacă există ceva mai plictisitor, mai leneş, mai flasc, mai artificial şi mai ieftin decât literatura exagerat de contemporană, asta e instituţia premiului literar. Aşa cum literatura ar trebui să dea socoteală, vorba lui Ştefan Caraman, despre ce nu s-a scris încă (şi atunci e întâi de toate "afacerea" unor atleţi solitari, de cursă lungă), nici premiile literare n-ar trebui acordate decât de cei care au tăria să spună cu voce tare că-s puii lui Nostradamus. Pentru că premiatorii ar trebui să convingă, înainte de toate, că au căzut din viitor printre noi. Răsfoindu-mi în pripă memoria, nu găsesc decât două idei indrăzneţe care-au atacat paradigma concursurilor literare:
1. Depozitul de diplome, cupe şi graaluri tezaurizate de Mitoş Micleuşanu în Depozitul de poezie.
2. Concursul literatletic iniţiat acum 5-6 ani de George Vasilievici la Vama Veche: aruncarea cu tomul, mai exact cu Istoria Literaturii Române a lui Călinescu. Poate suna scandalos, mai ales pentru cei care au relaţii intime cu trecutul, dar măcar e o disciplină exactă, care exclude relaţiile oculte cu viitorul (sau membrii juriului). Zic toate astea pentru că mi-am găsit recent numele amestecat într-o ciorbă de lauri din care aş vrea să îl scot. În articolul Premiul Eminescu pentru debut, de pe blogul Boomlit, un vecin de bloc literar, Răzvan Ţupa, spune aşa:
"In ceea ce priveste alegerea cartii mele ca debut premiat in 2001 la Botosani pot sa recunosc faptul ca in acel an juriul ar fi putut sa aleaga si alte debuturi si s-ar fi descurcat cel putin la fel de corect (din punctul meu de vedere). Este suficient sa spun ca in 2001 au debutat Gabriel H Decuble cu volumul Epistole… si alte poeme, Mugur Grosu cu Haltera cu zurgalai si se va intelege ca oricare dintre aceste carti ar fi fost alese in locul Fetis-ului meu, decizia juriului ar fi fost, zic eu acum, cat se poate de justa. Si in fiecare an se pot gasi destule titluri de debut care ar putea inlocui cu succes oricare dintre premiantii dinainte si de dupa 20001 [sic! n.m.]. Ceea ce a acreditat in fiecare an decizia luata de juriu a fost faptul ca, desi s-ar putea discuta despre posibilitatea unui alt premiant, nu se poate niciodata spune ca volumele laureate nu ar fi meritat acest premiu."
Întâi de toate ţin să-l felicit pe Răzvan că şi-a construit o imagine atât de solidă în privinţa propriilor merite literare, nu-i puţin lucru. Şi-i mulţumesc că m-a considerat demn de statutul de rezervă de lux, alături de ghinionistul Horaţiu Decuble. Mă simt, totuşi, dator să îngrămădesc pe acelaşi podium din umbră şi alţi debutanţi din 2001, pe care n-aş suporta să-i privesc de sus în jos nici la teatru: Vasile Leac [cu Apocrifele lui Gengis Khan], George Vasilievici [Gabi 78] şi Adrian Urmanov [Cărnuri canonice]. Acum: mă văd obligat să precizez că pentru a împuşca "cea mai respectată distincţie de acest fel" din literatura română [Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Prima], o condiţie esenţială este să te autopropui: candidaţii - aflu din regulamentul celei din urmă ediţii - ar fi trebuit să trimită "pe adresa organizatorilor (Gellu Dorian, Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene” Botoşani) cîte 6 (şase) exemplare din cărţile publicate." 6 exemplare!!! Cerule mare şi maică ecologie, ştiu cel puţin un colocatar literar care de curând a împuşcat tot ce putea împuşca în materie de premii şi cronici, graal-uri la kilogram, şi cum ştiu de ce tiraje se bucură poezia, mai ales la debut, nu pot să nu mă întreb câte cărţi mai ajung la cititorul "de rând" dacă scriitorul epuizează stocul pe ostenitele gene ale nenumăraţilor juri? Uite, Răzvan spune cu toată seninătatea ce-a făcut el la debut: "A fost prin iunie 2001, m-a ajutat cineva sa platesc la o editura un tiraj destul de mic, pe care l-am carat in spate pina acasa..., nu mai aveam bani de taxi. Pe drum m-am oprit la Carmen Mezincescu si la Ionut Chiva si le-am lasat o carte indoita sub clanta, apoi am cautat-o pe doamna Cimpianu sa-i las un exemplar. Dupa asta am trimis jumatate din carti pe la toate revistele literare pe care le stiam, am incercat sa o fac sa ajunga la majoritatea criticilor literari pe care ii citisem." Şi-acum vocea din dramoletele lui Sergiu Nicolaescu: "de ce, Răzvan, de ce??" Nu ştiam că debutul poate fi atât de chinuitor. Mărturisesc spăşit că nu m-am supus niciodată la astfel de cazne, am fost şi rămân un plezirist şi un leneş şi am motive să bănuiesc că majoritatea "rezervelor" de lux înşirate mai sus sunt la fel. N-am plătit pentru moftul de-a mă vedea publicat şi n-am trimis cărţi la redacţii şi jurii. Detaliu oarecum important pentru expunerea glorioasă de sus ce mă viza şi pe mine. Nu meritam premiul, clar, din moment ce nici măcar n-am intrat pe teren. Chestie de bun simţ. Cum de bun simţ ar fi să amintim că o carte care-a luat premiul cutare nu poate fi cartea anului, ci e, în ce mai fericit caz, cartea stocului celor trimise la jurii. Dacă aş avea o cât de mică influenţă printre debutanţii de azi, aş folosi-o sfătuindu-i să-şi vadă de literatură şi numai de literatură. Şi gata: la dracul cu sfaturile! Aşa cum cei care vor să fie premiatori onorabili, ba chiar au ambiţia să livreze "premiul cel mai râvnit" ar trebui să facă asta pe barba lor, din propriile resurse. Măcar să renunţe la iluzia că literatura "care contează" va veni la ei în ogradă, eventual li se va urca pe birou, ba chiar şi-ar deschide cu de la sine putere copertele. Aşa cum e treaba criticilor să îşi procure singuri cărţile pe care le comentează. Restul sunt trocuri, şi nu-s în stare să spun ce servesc şi cui folosesc. Cum obişnuiam să glumesc cu Vasilievici, scriitorii scriu; ăsta-i secretul, adevăratul secret.

Ultima operă a lui Brâncuşi: Google

2011-02-19T06:35:00.012+02:00

Azi: 135 de ani de la naşterea lui Brâncuşi. Replicile locale, în carne şi oase, ale Cuminţeniei Pământului probabil că nu-şi vor aduce aminte. Bine că şi-a amintit Google, care i-a dedicat unul dintre cele mai frumoase tributuri din ultimii 13 ani, de când îşi pune logo-ul pe tocătorul iubirii pe dezinteres [aşa numitele Doodles]. Bravo.
Poate cu ocazia asta îşi amintesc şi francezii de pagina aia din Wiki care-a-nţepenit în eboşă... S’il vous plaît, Messieurs! Asta până ne lămurim ce-a fost mai întâi: oul sau cocoşul galic?
...Şi ca să nu-i negijăm nici pe-ai "noştri", transcriu un editorial pe care l-am publicat prin 2002 în ZIUA de Constanţa [prezent şi-n volumul de publicistică Măcelărie]:

32 la 27 pentru fiul urbei

În Tulcea, la o manifestare cu iz cultural: lansarea unui volum preţios semnat de un autor căruia întreaga suflare îi ocolea numele, preferând o formulare mai plastică: “acest fiu al urbei”. Autorul [Augustin Ioan] stătea relaxat în faţă şi urmărea, îngăduitor, campionatul de periaj închinat augustei sale făpturi. Din când în când, din cauza zăpuşelii sau pentru a alunga nişte musculiţe, îşi făcea vânt cu propria carte. În acele momente închidea ochii şi chipul său părea atins de-o lumină secretă. Stam alături de Ştefan Caraman, care urma să-şi lanseze o carte de teatru. Şi care nu putea aspira, pe atunci, decât, cel mult, la titlul de “nepoţel al urbei”. Hai, “nepoţel teribil”. În fapt, adunarea era compusă doar din tătici, uncheşi, cumnaţi, cuscri şi naşi culturali, o inflaţie de rubedenii închipuite care se îmbulzeau în albumul de familie al invitatului pentru că-i onorase, în copilărie, cu un pipi pe genunchi, un tras de mustaţă sau o praştie-n geam. Apoi însuşi editorul veni la tribună şi tuşi foarte grav. Avea o slăbiciune aparte pentru două expresii, care se luptau de moarte în gura lui pentru supremaţie: “fiu al urbei” şi “lucrare fundamentală”. De plictiseală, m-am apucat să ţin scorul: după un sfert de oră, ”fiul urbei” bătuse ”lucrarea fundamentală” cu 32 la 27. La scurt timp după asta, lucrarea Danaida a lui Brâncuşi era vândută cu o sumă record la o licitaţie internaţională, devenind cea mai scumpă sculptură din lume. “Un triumf al geniului românesc!”, salutară oficialităţile noastre momentul. Că ce-avem noi mai scump decât vorbele... Sunt curios care a fost scorul dintre ”fiul naţiei” şi ”lucrarea fundamentală”. Şi care-i, la urma urmei, naţia aia şi de ce se împopoţonează aşa cu sudoarea odraslei care-a fugit de acasă.

Bunicuţo, de ce ai ochii aşa de mari? -Pentru că a venit Apocalipsa!

2011-02-16T14:54:00.018+02:00

Cam aşa ar suna un tagline pentru romanul "Voia" al debutantului Cosmin Cârciova. Tagline avem, roman este, tabacioc este, vodchi ar fi destulă, prostie câtă pohtim, lăutari s-ar găsi, dar editurile nu deschid încă porţile, nici măcar nu răspund la esemes sau imeil, cel puţin nu înainte de Nobel. Aşa că şi debutul se-amână. Poate după Apocalipsă!
Ceva tot se-ntâmplă: Octavian Soviany, la fel de entuziast ca şi mine în faţa cauzelor pierdute, l-a convocat pe Cosmin la sfârtecarea textelor în Cenaclul Marin Mincu. E un debut şi ăsta. ~~Azi~~~~, de la 17.30~~ Miercuri, 16 februarie, la Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu. [Mă bucur că a fost bine primit!]

Dar gata cu vorbăria, iată nişte fragmente din voiosul roman:

"[...]I-am promis părintelui că voi monta uşi altarului şi chiar asta am făcut. Ivenia s-a ofticat cumplit. Pe tot parcursul lucrării m-a disperat cu tot soiul de poveşti aberante. Una dintre ele suna cam aşa:
- Am un milion de dolari la bancă. Într-o zi voi deschide cu ajutorul lor un parc de distracţii pentru oameni fără simţu’ umorului. Oameni încruntaţi se vor da în carusel iar alţi oameni bucuroşi îi vor privi pe oamenii încruntaţi şi se vor distra privindu-le ridurile de pe frunte. Iar alţi oameni trişti se vor întrista şi mai tare, privind oamenii bucuroşi cum râd de oamenii încruntaţi cum mănâncă vată de zahăr. Iar alţi oameni fericiţi...
- Cred că am înţeles ideea.
Asudat, aplecat peste un borcan de cuie îndoite, gagica mă freca la icre cu poveşti şi întrebări.
- De ce au murit toţi oamenii în afară de noi?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns.
- A! Şi... de ce este ceru’ roz?
- Pentru că a venit Apocalipsa, i-am răspuns în timp ce prindeam o balama.
- A!

* * *
- Pe tine cum te cheamă?
- Steve Wallace.
- Şi de ce eşti îmbrăcat ca un dobitoc?
- Pentru că a venit Apocalipsa...

* * *
- Unde mergem?
- La biserici, i-am răspuns.
- Ce să căutăm acolo?
- Oameni vii ca şi noi, i-am răspuns.
- Şi ce să facem cu ei?
- Să ne împrietenim cu ei.
- Cu mine de ce nu vă împrieteniţi?

* * *
În prima zi am fost la două biserici şi n-am găsit pe nimeni. La celelalte nu se putea ajunge cu maşina deoarece străzile erau blocate.
La întoarcere ne-a prins sulful iar ştergătoarele nu funcţionau... şi ne-am rătăcit. Oricum, popa conducea groaznic. Tipa a trântit-o din nou şi nu m-am mai putut abţine să nu râd:
- Auzi, preasfinţite? Da’ matale ai carnet de conducere?

* * *
Era cam nasol în „sălbăticie”. Rămăseseră foarte puţine stele; atât de puţine încât le puteai număra.
Am rămas în maşină şi, când a adormit popa, Ivenia s-a oprit din trăncănit. O linişte mormântală.
Pe la 2 noaptea sulful s-a evaporat şi m-am deşteptat din aţipeală cu un deget în urechea stângă.
- Steve! a şoptit ea.
- N-ai somn?
- Uite! S-a topit sulfu’!
Am ieşit sub cer şi am numărat stelele: 24. Era foarte întuneric iar Ivenia mă ţinea de braţ. Nu ne puteam vedea chipurile...
- Steve! (şoptea drăguţ)
- Ce mai vrei?
- De ce au mai rămas doar douăş’ patru de stele pe cer?
Am oftat şi am răspuns.
- Nu ştiu, Iv, habar n-am...
- Îţi zic eu de ce; pentru că a venit Apocalipsa.

* * *
Am făcut-o de oaie în noaptea aia, mi-am vândut sufletul.
Ivenia mi-a mărturisit următoarele, în timp ce stăteam zgribuliţi pe nişte bucăţi de zid:
- Steve, mi-a şoptit, mie îmi vine să plâng tot timpul de când nu mai aud păsărele ciripind. Dar nu mai am lacrimi, ştii de ce?
- De ce? am şoptit. Pentru că a venit Apocalipsa?
- Exact d’aia!
- Şi hai să-ţi mai zic ceva; mi-e frică tot timpul... Când a venit Apocalipsa şi făceam metanii cu popa şi se zguduia tot pământul, am ridicat capu’ şi m-am uitat pe fereastră. Ştii ce am văzut?
- Ce?
- Bulgări de foc care cădeau din cer. Şi am auzit ţipete îngrozitoare de copii. Şi de atunci mi-e frică tot timpul.
- De ce te temi?
Încă... îi mai aud glasul sugrumat şi simt bezna şi frigul de pe Terra. Mă strângea puternic de mâna stângă cu mânuţele ei scheletice şi îmi zicea de ce se teme...
- Pentru că va mai veni o Apocalipsă special ca să ne ia pe noi trei.
Şi ne-am dat cap în cap. După care ne-am sărutat şi mi-a plăcut extrem gustul buzelor ei subţiri şi mov. Şi i-am pus pe deget inelul Minotaurului, după care m-am aşezat peste ea şi ne-am mângâiat cu destulă pasiune încât să ducem la bun sfârşit ideea. De ce am făcut asta? Exact, pentru că a venit Apocalipsa.

* * *
Când sulful a început să se evapore, Miltiade ne-a trezit. Adormisem sub un panou răsturnat la distanţă de 5 metri unul de celălalt. Deasupra noastră, o tipă imensă mânca ciocolată.
Popa bănuia.
- Călătorule, mi-a zis într-o doară, să faci tot posibilul să-ţi struneşti memoria pe curăţenie.
- Nu văd altă opţiune, am belmejit.
Din momentul ăla relaţia noastră s-a răcit vertiginos.
Am regăsit biserica şi într-un timp extrem de scurt am putut citi pe uşa altarului:
„Persoanele care au voie să intre în Sfântul Altar:
- Părintele Miltiade”.

* * *
Mare bucurie a fost pe capul meu când am jefuit un magazin de cosmetice. Machiată, Ivenia arăta mai mult decât suportabil. Şi miroseam a parfumuri cu nume de staruri care în momentul ăla, probabil că se pupau cu asfaltul.
Şi mai ales, cosmeticele ne-au îmbunătăţit considerabil partidele de amor de sub cerul roz. Aşa stau lucrurile, chestiile astea sunt afrodisiace.
Ivenia nu rămânea însărcinată nici s-o pici cu ceară.

* * *
Nu mai schimbam prea multe cuvinte cu preotul. Îl dezamăgisem şi ajunsesem să fiu în ochii lui un individ mediocru şi hedonist ca toţi ceilalţi. Urmasem calea desfrâului şi uneori, sub cerul vag înstelat, mă vizitau adieri de remuşcare, iar când Ivenia îmi şoptea „Steve, hai să ne iubim că a venit Apocalipsa!”, adierile de remuşcare se întorceau la cele 10 sau 15 stele şi-şi trăgeau palme reciproc.

* * *
Ploua destul de rar. Dar atunci când acest lucru se întâmpla, eu şi Ivenia nutream senzaţia că trăim în cea mai paşnică lume posibilă. Nu mai existau tunete şi fulgere de nicio culoare. Vântul adia foarte rar şi din cauza liniştii totale, muzica ce o cânta ploaia torenţială te făcea să-ţi dai seama că Apocalipsa fusese cel mai bun lucru care se petrecuse de la Geneză încoace.

* * *
Masa era aşezată în mijlocul bisericii şi era luminată de 12 lumânări. Miltiade gătise iahnie, peşte şi salată. De fapt e cam mult spus „gătise”, întrucât bucatele proveneau din conserve. Dar erau aşezate frumos şi mai ales calde. Şi ne-a servit cu vin roşu.
Am observat că în afară de sterilitatea Ivenei, sau a mea, sau a amândurora, Apocalipsa ne făcuse să ţinem mai mult la băutură. Deci, una peste alta, situaţia nu era chiar atât de nasoală.
Băusem 10 sticle de vin toţi trei şi încă ne mai cerea organismul. După încă 10 sticle am început să discutăm pe şleau.
- Cred că eşti sterilă, Ivenia, i-a mărturisit popa. Sau tu eşti steril, Steve. Sau amândoi.
- Asta e Voia, am zis. Chiar dacă Apocalipsa n-a eradicat Terra din Cosmos, după cum era de aşteptat, ne-a făcut totuşi incapabili să ne reproducem şi prin urmare, în cel mai fericit caz, peste 80 de ani nu va mai exista picior de om în Univers.
- Şi vor apărea din nou dinozauri, a întărit Ivenia.
- Hmm.., a zis popa, interesantă teorie. A sorbit un gâtlej zdravăn de vin cu chipu-i luminat feeric şi a început: M-am gândit de multe ori... că poate doar oraşul sau ţara asta au fost distruse. Şi multitudinea de dovezi contra au început să curgă; persistenţa lăcaşelor de cult, cadavrele care n-au niciun fir de păr atins, frecvenţe radio , sateliţi, electricitate... M-am gândit că am fi putut produce energie eoliană şi am văzut cu ochii: Nu bate vântul. M-am gândit că am putea produce energie solară şi am văzut...
- Cu ochii, zise Ivenia.
- ...Că Soarele s-a divizat, continuă Miltiade. Apoi, văzând şi luând aminte la toate aceste semne, am încercat să aflu care este misiunea noastră în puţinul ce ne-a mai rămas. Mai exact dacă mai trebuie să facem ceva pentru planetă.
Am observată că în afară de sterilitatea Ivenei, sau a mea, sau a amândurora şi a faptului că ţineam mai mult la băutură, Apocalipsa ne făcuse să nutrim o anume grandomanie în ceea ce privea forţa noastră asupra planetei. Valoare neconcretizată practic, de altfel.

* * *
- Şi am ajuns la concluzia că pentru integritatea noastră morală, este vital să facem Voia.
- Păi..., s-o facem! Am zis eu zâmbăreţ, scobindu-mă între dinţi.
- Uitaţi, prieteni, cum stau lucrurile...

* * *
Din acest punct totul a luat-o razna. Pacea s-a evaporat. Fericirea s-a consumat. Echilibrul a zis pa, pa, faceţi borş, iar în locul său, un dezechilibru extrem de bizar s-a instalat în micul nostru orăşel apocaliptic. Şi toate astea ca să fim siguri că facem tot ce ne stă în putinţă să respectăm Voia. Şi mă gândesc acum, în confortul hammerian, că e foarte greu să respecţi Voia atunci când habar n-ai care e Voia.
Un lucru e cert: Dacă Miltiade a avut doar respectabila voinţă de a-şi păstra integritatea morală, ei bine ar fi trebuit să se gândească de două ori înainte de a se hotărî să facă Voia, neştiind care e Voia.

* * *
Exact, şi el a grăit aşa:
- Uitaţi, prieteni, cum stau lucrurile; Dacă Voia este ca prin Apocalipsă viaţa omului sub cer să ia sfârşit, trăi-vom puţinul ce ne-a mai rămas în căinţă şi când ceasul va dori, întorcându-ne-vom la divinitate, după caz.
Exact, după caz. Şi apoi el a grăit aşa:
- Dacă Voia este ca prin Apocalipsă să se obţină o resurecţie din rădăcini a omenirii şi, prin urmare, planeta să înflorească grozav în urma furtunii..., ei bine...
- Două secunde, am zis. Mi-am masat pleoapele şi am inspectat o vreme ceaţa din încăpere. Ce încerci să spui?
Miltiade s-a trezit din reverie şi a dus paharul la gură, apoi s-a răzgândit şi l-a aşezat cu zgomot pe muşama. Cu alte cuvinte, lumea era pusă la cale de o şleahtă de beţivi. Mai exact spus, o slăbănoagă ţăcănită, un preot disperat şi un individ oarecare, într-o ambianţă de basm, se credeau dragoni care scuipă flăcări sau, de bine de rău, cele trei burice ale lumii.
- Trebuie să o lăsăm gravidă pe Ivenia, a zis popa cu vocea sa duioasă.
- Trebuie să ne grăbim, a zis popa cu vocea sa duioasă.
M-am şters la gură, am trântit şervetul pe muşama destul de violent şi apoi am început...
- E strigător la cer!
- Fiule...
- NU MĂ LUA CU FIULE! M-am ridicat şi l-am ameninţat cu degetul deasupra mesei. NU EŞTI TATA!
Ivenia mânca în continuare, mestecând cu atenţie, privind când la unul, când la celălalt.

* * *
- MĂGARULE! I-am strigat. E FEMEIA MEA!
- Nu există pe Terra decât posesia sufletului, a rostit popa cu vocea sa duioasă.
- Ai luat-o razna unchiule, i-am mărturisit. Ştii?... eşti ţicnit, dus cu pluta, dus de acasă (număram pe degete) dereglat la căciulă, ai probleme la ora doişpe...
- Fiule...
- Ai auzit? am întrebat-o pe Ivenia, crede că sunt fiu’ lui.
- Să-i cerem şi ei părerea, a propus rivalul meu înverşunat.
M-am trezit din reverie şi m-am aşezat cu blândeţe pe locul meu. Mi-am turnat un pahar şi i-am zâmbit femeii, iar aceasta mi-a zâmbit înapoi.
- Femeie, a zis el. Încuviinţezi...
- Pfff, am intervenit, lasă gargara, moşule!
Pe urmă m-am ridicat, m-am aciuat lângă spătarul scaunului ei şi am început să-i masez umerii zâmbăreţ.
- Mi te vei dărui în noaptea asta? a zis el.
- Pfff, am zis eu.
- Bineînţeles, a zis ea. [...]"

Oameni de onoare

2011-02-10T20:51:00.022+02:00

Acum două zile, nepreţuitul meu tată a împlinit 68 de ani. Grei ani, doar de-ar fi să-i amintesc pe primii, petrecuţi într-un lagăr de concentrare nazist, episod despre care nu mi-a vorbit niciodată şi despre care-am aflat accidental în copilărie, controbăindu-i prin lucruri şi descoperind o înfiorătoare mărturie bătută la maşină. Ani urmaţi de urgia stalinistă, plini de teroare şi lipsuri, când dictatura proletariatului l-a pus la index, ca fiu de intelectuali şi chiaburi. Apoi fatala "Iepocă de aur", când iar nu i-a mers uşor, căci şi-a ratat magistral cariera de şef al atelierului de proiectare al Regionalei CF Constanţa refuzând să intre-n Partidul Comunist. Şi a făcut-o cu simplitate şi eleganţă: a refuzat să renunţe la barbă! Nu puteai intra în Partid cu barbă, aşa că i s-a cerut s-o dea jos şi le-a zis cam aşa: ştiu că partidul ocroteşte familia, ca celulă de bază a societăţii, iar nevastă-mea zice că, dacă-mi dau barba jos, divorţează! Ce e mai important pentru partid, adeziunea mea sau celula? Şi nu i-a mai cerut nimeni nimic, în locul lui a fost promovată o colegă, care i-a rămas şefă până la pensie. Cu aceeaşi simplitate şi eleganţă, mama a refuzat să colaboreze cu Securitatea: lucra la Bibliotecă şi a venit unul să-i propună marea cu sarea, că acolo vine tot felul de lume, se discută chestii, n-ar vrea să raporteze "mai sus" ce se discută când se discută? Şi mama a zis că nu-şi vede capul de treabă, abia ţine minte ce-are de făcut peste zi. Şi n-a tras nimeni de ea; au racolat o colegă, o mediocritate ilustră, care a colaborat aşa bine că a făcut carieră, a ajuns prin inspectorat şi mai sus, i-a fost "bine"... Noi ne-am zbătut mai departe în lipsuri, mi-am petrecut copilăria la cozi, în beznă şi frig, dar n-am niciun strop de regret, chiar sunt mândru. Sunt mândru că ai mei au ales când nu prea aveai de ales, şi-s convins că-ntr-un fel sau altul avem mereu de ales aşa cum mereu avem ceva de pierdut. Asta apropo de relativizările din ultima vreme în legătură cu "onorabilii" care-au colaborat niţeluş, doar o ţâră, doar pentru că n-ar fi avut încotro. Nu, sunt şi oameni (destui!) pe deplin onorabili, şi va trebui cândva să ne-aducem cu adevărat aminte de ei. Măcar să ne fie ruşine de ei când albim câte-un laş care "s-a strecurat". Măcar câtă ruşine mi-a fost mie când m-am trezit că se nimerise să-mi iau salariul de la aceleaşi "structuri" care, prin complicatele iţe ale tranziţiei, erau legate de nemernicii care-i călcaseră pe ai mei în picioare. "Iepocii de aur " i-au urmat patimile "Cleptocraţiei", când onorabilitatea familiei mele a fost cu-ndesat răsplătită: cu puţin înainte de pensie, au fost amândoi aruncaţi în şomaj în acelaşi an, disponibilizaţi - cum spune la cartea tranziţiei de la oligarhia comunistă la aia capitalistă, disponibilizaţi pentru că sistemul i-a considerat iar dispensabili pe cei onorabili, s-a lepădat de ei ca de-o pereche de şosete uzate. Şi nu pentru că n-ar mai fi fost cu adevărat nevoie de ei, ci pentru că-i încurcau pe nemernici: atelierul de proiectare al tatii ţinea în buzunarele statului miliarde de euro ce puteau fi mutate în buzunare private. Ei, onorabilii, sunt adevărata infrastructură pierdută. De-aia jafurile de la transporturi, de-aia falimentul căilor ferate, de-aia miliardele prăduite, de-aia birurile care vă sunt născocite zilnic, de-aia miile de construcţii care se vor prăbuşi la cutremur, de-aia trenurile care deraiază sau rămân în câmp, de-aia cei mai puternici granguri ai ţării sunt, sau au fost legaţi de ministerele care patroneză găurile astea negre, infrastructura şi transporturile: trenurile şi ţara din jurul lor deraiază pentru că onorabilitatea n-a fost şi nu va fi prea curând preţuită. La fel ca-n toate blestematele epoci anterioare, se găsesc, chiar şi-n generaţia mea, destui dispuşi să "colaboreze", să-nchidă ochii, să relativizeze ori să facă, măcar, caterincă de cei mai curaţi decât ei. Nici acum nu trebuie să tragă nimeni de ei: se oferă singuri. Dau coate să prindă un loc mai în faţă. Dau şpagă să intre primii-n cazan. Mi-e silă-milă de ei. Şi-s tare mândru de tata. Când mi-e greu, de la el ştiu măcar încotro să nu o apuc.

Ah, apropo de onoare. Azi, tatăl meu spiritual, Harry Tavitian, a devenit, oficial, cetăţean de onoare al Constanţei. Niţel cam târziu! Era deja, de doi ani, cetăţean de onoare în Vălenii de Munte. Dar, vorba lui, mai bine mai târziu decât prea devreme!

* foto de Manuela Tavitian: Mugur & Harry, Crăciun, 2010

zoom out

2011-02-06T20:35:00.023+02:00

Sunt mai bine de 10 ani de când am scris rândurile de mai jos. Aveam aproape 28 de ani, acum sunt foarte, foarte aproape de 38. Şi parcă toată această acumulare de ani n-a făcut decât să rotească un transfocator uriaş, lărgind tot mai mult perspectiva, îngrămădind tot mai multe în cadru şi îndepărtându-le, până când voi distinge doar o sumă de linii şi de culori pe o hartă străină, aşa cum ne găsim cartierul pe Google Earth şi ne imaginăm că suntem şi noi acolo:

Nici nu-mi mai amintesc precis când s-a-ntâmplat pentru prima oară să mă-ntâlnesc cu dânsa*. Dacă ne-am cunoscut vreodată cu adevărat. Neamurile, vecinii, şcoala, toate acele categorii care alcătuiesc, printr-un bruiaj discret dar constant, instituţia atât de temută şi respectată a supraeului, s-au străduit din răsputeri să împiedice această întâlnire. Asta, probabil, m-a incitat cel mai mult. Am plecat urechea la zvonuri; am făcut propriile mele cercetări. Prima bănuială a fost că o voi întâlni undeva pe stradă; pentru că nu se-ntâmpla nimic spectaculos, am început să mă abat tot mai mult pe maidane. Nu-ncape nicio îndoială că, dată fiind reticenţa părinţilor faţă de planurile mele de hoinăreală, simţurile mi s-au ascuţit corespunzător. În consilii familiale prelungite a trebuit să-mi expun, îndelung şi destul de ambiguu, motivele. Nu erau prea grozave; am făcut împreună o sumă de compromisuri până la prima ispravă notabilă (nu-mi amintesc exact care: ori mi-am spart capul, ori şi l-au spart alţii din pricina mea). Ne-am spus atunci fiecare vorbele şi refuzurile. Probabil a fost mai mult o ceartă decât o înşiruire de expuneri. Am avut atunci prima bănuială grea: în preajma mea începuse să prindă contur un drum al neechivocului. O autostradă în toată regula, fără abateri la stânga şi la dreapta şi fără popasuri în câmp. Aveam voie să-mi trag o clipă suflarea în locurile special amenajate. Deţineam ilegal energii excedentare? Trebuia să le depun acolo. De pildă la Şcoala de muzică. Vâsleam la pian de nu mă vedeam. Dar nu era de ajuns. Aşa că m-au dus şi la bazinul de înot. Mergeam de două ori pe săptămână şi gâfâiam igienic încolo şi-ncoace. Aveam culoarul meu, porţia mea de clor, casca mea de protecţie împotriva otitei. Nu spun că nu mi-a plăcut; nimeni nu înota cu lanţurile la picioare; nimeni nu ajungea împins cu biciul în mijlocul bazinului. Dar era altceva. Am luat, fără să vreau, şi o diplomă pentru chestia asta. N-am vrut neapărat, nu ştiam ce e aia, dar au fost împrejur destui care s-au bucurat. Deşi eu eram premiantul, deşi ei pentru mine păreau că se bucură, am lăsat-o mai moale cu străduitul: am avut grijă să nu mai ies în evidenţă cu performanţe aşa igienice. După această pauză mediocră mi-am reînceput cercetările discrete. Singurul lucru interesant din toată acea bălăceală organizată a fost întâlnirea cu Andra. Sau poate că nu aşa o chema, dar ce mai contează. Nu cred că aveam mai mult de 8 ani, nici ea cu mult peste 10. Apărea ca o rază miraculoasă dincolo de norii de clor ai culoarelor; înota mereu exagerat de departe şi clipele în care o puteam atinge cu privirea erau revoltător de sărace. Când se ivea în sala cu miros de cauciuc, ceva mi se bloca în torace, picioarele se înnodau ca proastele. Prăjina antrenoarei îmi cobora deasupra ţestei şi mă trăgea înspre mal în bolboroseli nesemnificative. Când Andra îşi lepăda halatul şi-şi scufunda conturul serafic în undele cloroase, apa devenea azurie şi cristalină, merita să te îneci acolo, singurul dintre edenurile posibile. În câteva săptămâni am devenit, fără să ştiu, poet. Poetaş. Poeţel. Sau care o fi diminutivul adevcat vârstei. Când lumea se ducea la culcare, îmbărbătat de-un mister gigantic aprindeam un ciob de veioză şi încercam să adun în cuvinte capodopera ce poruncea să fie scrisă imediat. Din câte îmi amintesc, n-a ieşit nimic de genul acesta. În câteva săptămâni am scrijelit doar o foaie cu lucruri stranii şi obosite. O văicăreala eroică şi hazlie de 5-6 rânduri în care strigam că vreau să mă fac un fel de îngeraş sau de molie ca să pătrund, noaptea, în dormitorul ei şi să-i flutur pe la frunte. (Cred că mai auzisem undeva lucrurile astea dar nu sunt foarte sigur.) Singurul meu confident a fost soră-mea: un fel de cupidon-curier. După câteva zile înfrigurate (îmi amintesc că era iarnă), mi-a spus că săgeata plecase spre ţintă. Am început să înot în locuri aglomerate, fără să privesc spre conturul acela tremurător, singurul de pe planetă pentru care merita să trăieşti. Sau să mori (nu mai ştiu cu precizie). Dacă m-a căutat cu privirea n-a văzut decât casca mea verde: veneam cu gloata, făceam stropii noştri obişnuiţi, plecam cu gloata. Cu toate astea am primit un răspuns: trebuia, cumva, să ne-ntâlnim, dorea să-mi dea nişte fotografii! Asta, ce-i drept, m-a terminat nervos. (Nici prima mea întâlnire cu un critic literar nu a fost mai barbară.) Aveam şi un soi de febră: de câteva săptămâni, fără ştirea părinţilor, renunţasem să mai port fesul, era iarnă şi ieşeam din bazin cu ţeasta udă. Cine îşi poate reprezenta un june îndrăgostit şi cu fes de lână? Asta pur şi simplu nu se poate vedea. Aşa că m-am îmbolnăvit dracului, am făcut bronşită sau gripă, am rămas ţintuit la pat. În acele vremuri eroice am scris primele texte. Asta de fapt nu e aşa important; atunci, de fapt, am început să citesc din greu. Ceea ce scriam era o compilaţie hazlie a lucrurilor gândite, trăite şi tipărite de alţii. Pe măsură ce înaintam mă vedeam tot mai mic, penibil şi insignifiant. În curînd din această reprezentare n-a mai rămas decât casca cea verde. Şi nu ştiu cum naiba, într-o zi s-a topit şi asta, uitată pe un calorifer sau alt agregat punitiv. N-am mai fost niciodată la bazin. Întâlnirea aceea n-a mai avut loc. N-am mai privit nicio fotografie. Poate că asta, sau poate că nu asta a fost prima joncţiune cu ratarea.
Cam în aceeaşi perioadă, consiliul familial, foarte-ncântat de intenţiile sale, avansase cu autostrada viitorului meu îngrijorător de mult. Dacă mă înălţam puţin pe vârfuri ar fi trebuit să văd licărind în depărtare turlele unui megalopolis. În loc de asta mă furişam pe marginea drumului, tot mai sprinţar prin hăţişuri, până în ziua când m-am rătăcit de-a binelea şi n-am ştiut să mă mai întorc. Într-un fine de vară m-am trezit că m-au dat afară de la Şcoala de muzică. Singurii mei tovarăşi erau, în ordine aproximativă, câinii din Tăbăcărie, un golănaş numit Iliescu (am aflat mai târziu că nu era singurul) şi lebedele înglodate-ntr-un ţarc din Parcul Pionierilor. În altă zi m-am trezit şterpelind 100 de lei. Aşa, de gest, de dragul interdicţiei. În alta am subtilizat o carte. M-am oprit aici doar pentru că am scăpat nepedepsit. Mai târziu, pe la 14 ani, m-am apucat de fumat şi m-am cinstit cu prima corijenţă. La mate. Rasul în cap pentru bună purtare avea să devină, nu ştiu cum naiba, o emblemă aproape ascetică. A dormi noaptea, a fi în rândul lumii, a purta cravată, a sta la masa vieţii cu mânecuţele scrobite deveniră, nu ştiu de ce, o ruşine. Am continuat prin a fi exclus din toate cercurile şi de pe toate autostrăzile importante. N-am urmărit asta; n-am pătruns nici măcar într-un gang cu adevărat. Am vrut să mă-ntorc de câteva ori şi n-am mai găsit drumul. Mi-am pus o cravată la gât dar era să mă spânzur cu dânsa. Neamuri, profesori, vecini şi prieteni au încercat să mă ajute, fiecare cum s-a priceput mai bine. N-au reuşit şi regret din tot sufletul asta: nici unul din drumurile pe care mi le-au arătat nu duce cu adevărat undeva anume. Probabil că nimeni nu poate arăta altuia încotro s-o apuce. Iată-mă, deci, la aproape 28 de ani, în aceeaşi derivă. Probabil că port o mânecuţă sau alta din cele rămase de pe băncile şcolii. Dar asta nu spune nimic. Poate doar că se-apropie marea-ntâlnire. Sau poate că nu. Poate chiar prin aceste rânduri ratez şi această ocazie. Aceea de a rata desăvârşit. Fără echivoc. Pentru că nu sunt chiar eu cel care scrie aici şi nici acestea nu sunt cuvintele pe care ar fi trebuit să le spun.

*Ratarea [tema ediţiei din Suplimentul de Marţi- octombrie 2000]

deadline

2011-01-30T21:49:00.002+02:00

am nişte deadline-uri afurisite.
am o viaţă şi nişte deadline-uri.
eu pot muri de mii de ori!

Pâine şi poezie

2011-01-26T00:12:00.001+02:00

Azi m-a lovit un chef ciudat să mă uit la mine cu ochi străini şi răi, ca şi cum m-aş uita la televizor cu revolverul telecomenzii în mâini. Şi mi-am adus aminte că aveam înregistrarea unei emisiuni de acum 9 luni, pe care n-o văzusem: "Poezie pe pâine" (Realizator - Ileana Bâja. Reverenţe!) A fost distractiv! Luaţi cu pâine:

Grosu vs. Doinaş

2011-01-21T15:50:00.002+02:00

Titanic Fals

Isteţul cu roţi de argint

Un prinţ în Merţan îndrăgind deplasarea

pe plajă spre marea cea neagră gonea.

Tăindu-şi adânc în nisipuri cărarea

lovea în claxonul de-argint şi răcnea:

-Feriţi, că vă taie-n bucăţi mai concise

isteţul cu roţi de argint valoros

ce nu ştie frica şi greu de ucis e

da-i vine să verse la mersul pe jos!

- Străine, făceau servitorii-n sandale,

maşini ca acesta n-au drum pe aici,

mai bine te-ntorci pe şosele tale

că-ncolo e apă, şi zău, te complici.

Dar prinţul trecea claxonând înainte,

scobea decolteuri cu ochi lipitori,

zvârlind din culcuş fetişcana fierbinte

ce-n slip îşi îndeasă absconse comori.

Spre nuri îşi zorea cauciucul cel gros:

- Veniţi, că vă-mbracă-n benzină cu plumb

isteţul cu roţi de argint amoros,

veniţi, cum America vru la Columb!

- Străine, mai şterge-ţi parbrizul de muci,

ziceau slujnicuţe cu alb poponeţ

iar el clefăia claxonându-le: buci!

şi dinţi-i sticleau pecum ou-n coteţ.

Şi-n valuri ţâşnea spumegând glamuros:

- Priviţi cum şi marea se face covor

în calea versatului prinţ musculos,

priviţi cum îi linge nervosul picior!

- Străine, e moartea, cu tronc o să-i pici,

ziceau valuri albe cu pieptul de preţ,

dar el claxona veselindu-se: brici!

şi-n volburi lucea viitoru-i măreţ

Iar el doar vâslea, jubilând, din măsele:

- Priviţi unde-şi află parcare şi loc

isteţul cu roţi de argint din manele,

priviţi şi-l cântaţi în baladele rock!

- Străine, de-acum te-ai pişat în bocanci,

şopteau meduze plescăind îndrăzneţ,

dar el grohăi zvârcolindu-se: canci!

la ceruri suind ca un pârţ de mistreţ.

Sub bolţi pâlpâia ca-n văzduh păpădia:

- Priviţi cum îşi face select avatar

isteţul ce maxim iubea melodia!

priviţi şi filmaţi-l, daţi poze la ziar!

- Străine, eşti mort ca un floc în obor,

ziceau neutrinii râzând cu dispreţ

dar el pâlpâia consolându-se: zbor!

şi încă zvâcnea din nimicul pizdeţ.

Dar unul din îngerii palizi ai bolţii

ce-n ceruri lingea pe un băţ acadea

scăpă un vânt inocent de emoţii

şi-l stinse, cum ştergi un pantof de perdea.

Mugur şi Florin la raport

2011-01-16T05:54:00.003+02:00

Miercuri, de la 17.30, cu bunul meu prieten Florin Dumitrescu, la Biblioteca Metropolitană Sadoveanu / Piaţa Romană. Uite că s-au adunat şapte ani de când frecventez acest cenaclu, care acum poartă numele magistrului care mi-a oferit extazul debutului în volum. Şi e a şaptea oară când mă prezint aici la raport :)

actualizare - joi: cine-a lipsit, poate vedea o scurtă prezentare azi la ora 21 la TVR Cultural - emisiunea Jurnal Cultural, a doua ştire, sau mâine [vineri] la 7 dimineaţa, după imnul de stat. Sau, fie, la ştirile de la ora 12! :)

Muzeul Xantipa

2011-01-15T02:20:00.009+02:00

Ieri seară am remarcat într-unul din colţurile camerei de lucru un obiect care aducea cu un arici uriaş, căci adunase în jurul său, ca un magnet, o grămadă de lucruri, de la cărţi, hârţoage, cutii, până la căni, şurubelniţe şi mănuşi. L-am adus la lumină: televizorul! L-am deschis: era pe un post numit Realitatea. Şi am văzut acolo o tanti, Andreea Pora, care fix atunci se mira în direct: "oare de ce ne mirăm?". Asta-i chintesenţa mirării, mi-am zis, tot m-am ales cu ceva că m-am căznit să chelesc ariciul. Şi am simţit nevoia să împărtăşesc învăţătura pe Facebook - alt arici care nu ştiu exact la ce foloseşte, dar care adună în jur tot felul de nostimade. Aşa şi acum: primul care s-a lipit a fost comentariul lui Ovia Herbert: "nu ştiu cine este andreea. dar are şanse să-l cunoscă pe socrate. depinde cum continuă să se mire.". Nici mie nu-mi era prea limpede cine-i Andreea, dar după cât de urât se uita la mine m-aş fi gândit mai degrabă la Xantipa decât la Socrate. Apoi mi s-a aprins beculeţul: Ovia şi Xantipa, zaveră: un cvasiplagiat! Scrisesem cândva despre ea! Am cotrobăit prin calculator şi-am găsit o ciornă veche dintr-un proiect de emisiune TV [hahaha] la care trebuia să fiu scenarist. Emisiunea trata despre bloguri, aşa că-n ciornă ziceam de un blogger:

"Victor Ciutacu denunţă, pe blogul său, un plagiat monstruos: Andreea Pora a preluat pe nemestecate, pentru România Liberă şi Hotnews, informaţiile publicate de Adriana Duţulescu în Cotidianul, în legătură cu sforile trase de granzii PSD pentru impunerea unor favoriţi pe listele electorale. Dovada? Ambele autoare îl numeau defunct pe judecătorul încă viu şi nevătămat Acsinte Gaşpar. Dacă în privinţa informaţiei pure nu putem vorbi despre plagiat, autorul de drept nefiind cel care a relatat cât cel care care a generat ştirea, cu totul alta e treaba cu dezinformarea. A-l face mort pe cineva care încă mai trăieşte e rodul unui proces intelectual unic, al unor restorturi mentale inimitabile, iar a prelua fără jenă fructele unei halucinaţii atât de intime e inadmisibil. Să luăm un exemplu. Dacă Adriana ar fi scris că echipa Luceafărul Maxenu a snopit-o pe Diadema Gherăseni cu 4 la 2 şi s-a calificat în finala Champions League iar Andreea ar fi preluat informaţia integral, unde era plagiatul? Informaţia că Luceafărul a caftit-o pe Diadema e adevărată, şi e de interes public, aşa că nici măcar autorii golurilor nu ar putea cere drepturi de autor. Însă faza cu finala Champions League e o licenţă poetică, un ravisant efort creativ, iar copierea sa ca atare, fără a pomeni sursa, e un furtişag ruşinos."

acţiune

2011-01-11T12:14:00.002+02:00

În dimineaţa asta am primit de la Sorin Dinco un poem proaspăt, în deschiderea unei serii foarte promiţătoare pentru noua sa carte, care sper să apară anul acesta:

acţiune
de Sorin Dinco

"este ora opt şi ceva
dimineaţa
soarele îşi face treaba lui obişnuită pe cer
totul e ca şi perfect

Dumnezeu, alcoolemie nerecuperată de acum un secol şi ceva

indicele bursier ţopăie
economia duduie
cultura câştigă subvenţii după subvenţii
poeţii dorm cu capul pe poezii

maşina la scară
cheie-n contact

acţiune"
.

celebru

2011-01-09T18:35:00.000+02:00

ce coşmar, se făcea că devenisem celebru:
eram un coş pe obrazul Angelinei Jolie

aici copiii nu se găsesc în doze de cola

2010-12-30T16:24:00.007+02:00

Mary and Max, de Adam Elliot:

"Fragila existenţă a lui Max
a devenit iar agitată.
Dupã ce s-a holbat 18 ore pe geam
a luat, în sfârşit, o decizie:

- Dragã Mary Daisy Dinkle,
îţi mulţumesc pentru scrisoarea pe care-am
deschis-o şi citit-o la ora 21:17,
dupã întâlnirea Mâncãcioşilor Anonimi.
Încerc sã slãbesc,
deoarece psihanalistul meu,
dr. Bernard Hazelhof,
spune cã un trup sãnãtos
înseamnã o minte sãnãtoasã.
El spune cã mintea mea
nu-i chiar aşa sãnãtoasã.
Desenul tãu e o interesantã viziune portretizată
a propriei persoane.
N-am cunoscut niciodată pe cineva din Australia.
Mai întâi îţi voi rãspunde la întrebare:
Din nefericire, în America
nu se gãsesc copii în doze de cola.
Am întrebat-o pe mama când aveam 4 ani
şi mi-a spus cã pruncii provin din ouã
clocite de rabini.
Dacã nu eşti evreu, atunci
sunt clocite de călugăriţe catolice.
Dacã eşti ateu, sunt clocite
de prostituate spurcate singuratice.
Iată de unde provin copiii
în America."

Din balcon în puţul postacilor

2010-12-24T08:42:00.003+02:00

1. "Look at all those lightbulbs. They have plenty of money for the electricity bills then." ["Uitaţi-vă la toate becurile alea. Înseamnă că au o mulţime de bani pentru facturile la curent"]
Dawn, United Kingdom / Daily Mail

2."Orice nebun liber din Romania poate recurge la gesturi extreme fara ca paza sa nu intervina sau sa preintampine?Cum este asigurata securitatea premierului,a demnitarilor romani?Pentru ce sunt platiti acesti oameni? Acetea sunt teme care trebuiau dezbatute."
Mihai, România / Hotnews

3. "Cette vidéo est bien la preuve que tous les roumains ne sont pas des voleurs." ["Iată dovada că nu toţi românii sunt hoţi"]
Albert, Franţa / Le Figaro

4. "Pacat ca se angajeaza astfel de indivizi pentru munci cu o oarecare resposabilitate."
Sab, România / România Liberă

5. "When you go crowd surfing, never do it on politicians. They can't be trusted." ["Când te duci să faci băi de mulţime, nu te baza pe politicieni. Nu poţi avea încredere-n ei"
AnyPartyBut / Yahoo!News

6. "Slab. Erbaşu era mai talentat."
Riddick, România / Madame Blogary

7. "I have nothing but admiration for this "brave and honourable" Romanian cuts protester! Now if we could only persuade the cuts protesters in Britain to perform similar acts of heroism!!!!" [N-am decât admiraţie pentru curajosul şi onorabilul protestatar român. Doar de-am putea să-i convingem şi pe cei ce protestează împotriva reducerilor din Marea Britanie să facă asemenea acte de eroism!"]
Serios consideration from Wiltshire, United Kingdom / Sky News

8. "hai sa va spun eu de ce se intampla asa ceva..... ptr. ca romanu e pomanagiu! Asteapta sa i se dea.....nu vre sa munceasca. Ia ganditi-va... Ce i-a facut Boc copii? I-a dat-o Boc lui nevasta-sa?"
Masinistul, România / Evenimentul Zilei

Mai multe perle din puţul postacilor pe blogul Gildei

Baby Seal / Gili & Elena

2010-12-20T19:07:00.006+02:00

"- What's going on here?
- Performance artists from Romania. It's just begun"

Gili Mocanu & Elena Albu @ The Performance Art Institute - San Francisco, 4.11.2010

două cărţi sfinte, de pildă Bibila şi Coranul, odată ce sunt împreunate filă cu filă nu mai pot fi desfăcute de mâna omului

Ghenadie, omul cadou

2010-12-15T00:24:00.010+02:00

Nu cred c-am apucat să vă spun: de trei luni sunt naş. Iar dacă tot m-am apucat să vă spun, poate-ar trebui să trec asta şi la CV, cine ştie: sunt finul lui Harry & Manuela Tavitian şi naşul lui Moni Stănilă & Alex Vakulovski. Asta mă face, nu-i aşa, mai artist, cred că bate toate cv-urile! Oricum, mie-mi pare că un CV, cu cât e mai garnisit, cu atât e o mărturie mai serioasă nu despre osteneala ta, ci despre cât de mult ai ţinut să îi osteneşti pe alţii. Ori, după grilele simandicoase, ăsta-i artistul. Omul-CV! Sunt şi artişti săriţi din grilă, fireşte, taman despre asta vorbim aici; mă rog, mai încolo, după ce lămuresc partea cu naşul. N-am citit fişa postului, n-aveam nicio idee în ce mă bag, iar puţinele sfaturi primite m-au băgat şi mai mult în ceaţă. Dar, aşa cum există norocul beţivului, cred că există şi bafta naşului amator, altfel nu-mi explic cum m-am pricopsit cu aşa demnitate înaltă şi nu mi-a cerut încă nimeni s-o dau înapoi: nimic din ce ştiu despre mine nu m-ar recomanda pentru calitatea de tată spiritual - nici măcar mie însumi nu mi-aş fi un frate prea bun, iar dacă Ferdina, pisicuţa mea, ar putea scrie pe blog aţi afla că nu mă calific nici măcar ca patron spiritual de pisici (na, că nici nu i-am pomenit bine numele că mi-a şi sărit în poală, iar acum fixează laptopul cu un aer care mă bagă în sperieţi! Asta în caz că uitam cine pe cine dresează aici...) Dacă pentru calitatea de naş s-ar da vreun examen aşa cum se dă pentru carnetul de şoferi, eu aş rămâne sigur abonat la metrou. Uite că n-am dat examen, nici în trafic nici la sala de mese, şi m-am ales cu nişte fini aşa speciali încât mi-au umplut paporniţa inimii de cadouri. Derulez, nu insist să aflaţi ce harpagon sunt, şi ajung la cadoul Ghenadie: un cadou transmisibil, din fericire, pe care pot să-l împart aşa cum Moş Crăciun din reclame clonează cadouri...
Finii mei sunt aşa speciali încât au făcut, până acum, două nunţi [şi nimic nu mă îndreptăţeşte să cred că se vor opri aici]: cununia în România, în Colonia Tomeşti, la părinţii miresei, apoi un chef verde, în aer liber, în Baloşeşti, apoi fuga la Antoneşti, pe strada Vakulovski, taman în Basarabia, la o zvârlitură de băţ de Odessa. Aşa l-am cunoscut pe Ghenadie, o făptură atât de discretă încât primul nume care mi s-a întimpărit în minte atunci nu era al lui, ci al camerei de filmat pe care-o ducea cu el şi-o exploata cu zelul unui vechil. Am petrecut aproape o zi împreună, furaţi de camera aia, de la o simplă plimbare, Ghenadie a-nceput să filmeze o roabă adormită-ntr-un iaz, apoi am ajuns în barca unor pescari, şi plasa lor s-a umplut îndată de peşte, pescarii s-au bucurat tare mult şi ne-au poftit la ei acasă, era sărbătoare, Ziua Vinului în Basarabia, şi-am învârtit la un teasc şi-am dat peste cap mai multe pahare pân-am uitat care-i teascul şi care paharul, dar pe Ghenadie doar ochiul camerei îl putea îmbăta, am văzut mai târziu ce-a filmat şi ne-am minunat. Peste două zile, Alex a aranjat o lectură la Centro 73 din Chişinău, un squat cultural (o clădire de patrimoniu lăsată, probabil deliberat, în paragină, pe care o mână de tineri frumoşi au "ocupat-o" temporar, au amenajat-o şi-au reaşezat-o pe hartă organizând evenimente culturale menite să tulbure niţel apele amneziei edilitare... Mi-aş dori să văd şi aici asta). Alex a venit cu ideea să-l implice şi pe Ghenadie în chestia asta, ştia că meşterise o portavoce gigantică dintr-o roabă, iar noi urma să ne recităm prin ea textele. Aşa că ne-am dus la atelierul lui, să-l ajutăm să care la squat ciudatul agregat. Pentru mine a fost ca descoperirea Pompeiului, doar că în locul giulgiului de cenuşă era mălai: o sumedenie de făpturi-obiecte turnate în mămăligă ca-n bronz.. Aproape c-am vrut să fur unul: un clopot de mămăligă, cu limba din mămăligă, fireşte, şi căptuşit bine cu blană, c-aşa se cuvine să sune deşteptarea neamului strămoşesc. Nu mă mai lăsam dus, întârziasem deja şi la squat, aşa că Ghenadie, ca să adoarmă harpagonul din mine, mi-a dat un CD cu alte isprăvi de-ale lui. Apoi ne-am înhămat toţi la roaba-portavoce cu roată pătrată, şi care nu putea fi dusă decât pe sus, şi-am luat-o pe străzile Chişinăului. Nimic mai frumos decât drumul - măcar pentru faptul că, oricât ne-am căznit, n-am reuşit să băgăm uriaşa roabă în squat, aşa că am fost nevoiţi s-o lăsăm în curte. Era ceva foarte Ghenadie în toată povestea asta fără finalizare: într-unul din proiectele lui a mers pe jos de la Chişinău la Iaşi înhămat la o mămăligă de 150 de kilograme. Şi apoi? Apoi s-a întors şi s-a înhămat la altceva, ca un soi de Iisus undercover, care-şi ascunde crucea prin te miri ce jucărioare artistico-amuzante, să nu care cumva să ne simţim prost. Nu mai bat câmpii, că-n faţa artei, vorba lui Ghenadie, sunt şi eu, ca cei mai mulţi dintre noi, un "aproximocâine – înţeleg, vreau să spun, dar nu pot. E o experienţă şi asta!" Hai mai bine să vă arăt ce-am găsit pe CD-ul dăruit de Ghenadie. Ghenadie Popescu. [Alte minuni sunt deja online datorită Irinei Chirica, cea care i-a dedicat şi un blog - clic aici]

Tu, cel în viaţă

2010-12-13T00:39:00.004+02:00

"Fii mulţumit, tu cel în viaţã,
în patul tãu încântãtor de cald,
înainte ca valul rece ca gheaţa al lui
Lethe sã-ţi lingã piciorul dezgolit."
Goethe - Elegiile romane

"Am avut un vis noaptea trecutã.
Sã nu crezi c-a fost unul plãcut.
Am visat cã eram la o petrecere de familie.
O ditai petrecerea de familie.
Nu puteam pricepe de ce eram acolo.
Nu eram înrudit cu nimeni.
Nici mãcar nu cunoşteam pe careva.
Era o adunare jalnicã.
La naiba, ce deprimant era.
Nu pricepeam de ce,
dar aveam sentimentul cã era vina mea..
... Era aşa deprimant!
Am simţit cã ţinea de mine sã înviorez atmosfera,
sã fac ceva amuzant.
M-am gândit sã fac şmecheria cu faţa de masã.
Chiar dacă n-o mai fãcusem vreodatã.
Erau acolo afurisit de multe porţelanuri
care-au cãzut odatã cu faţa de masã.
Sfinte Doamne...
A venit poliţia
şi a urmat un proces.
Am fost acuzat de neglijenţã crasã
şi lipsă de respect faţă de proprietatea altuia.
Cel mai grav lucru posibil,
au spus."
Du Levande [Tu, cel în viaţă] de Roy Andersson

trei secunde

2010-12-10T16:16:00.002+02:00

Am aţipit şi-am visat ceva dar am uitat deja ce şi-au trecut doar trei minute dar parc-au fost zile şi de fapt e la fel şi-atunci e deja vineri seara nu marţi vineri seara când toată lumea se bucură nu-i stresată ca luni deşi nu ştiu de ce e stresată luni are toată săptămâna în faţă ca marea orice început e frumos poate cel mai frumos oricum mai frumos decât sfârşitul că nici la naştere nu plânge nimeni lacrimile vin abia la prohod doar pruncul plânge la naştere restul se veselesc iar la prohod taman invers şi dacă vineri chiar vine crivăţul luni e doar niţel frig mental ca atunci când te afli în faţa mării şi îţi îngheaţă pielea numai când o priveşti şi abia îndrăzneşti s-o încerci cu vârful piciorului şi ea îţi urcă pe şira spinării ca şarpele şi nici nu ştii când te-a tras acolo şi v-aţi lipit unul de altul vă încălziţi şi-ţi place la nebunie să înotaţi împreună şi nici nu ştii când ai ajuns în larg şi uiţi că ţi-ar putea încolăci în 3 secunde gâtlejul oricum o va face că uiţi sau îţi aminteşti e la fel tu înoată

Fiecare dorinţă e o stea căzătoare

2010-12-09T00:25:00.005+02:00

De Sf. Nicolae am găsit în cizmuliţele din e-mail acest cânt:

Un proem de Sorin Dinco pe muzica şi filmul lui Kawai Masanori. Un sentiment curat s-a legat. Pentru publicul francofon nu pot oferi decât această pripită traducere în română:

dorinţă

îmi doresc să fi fost un cowboy
îmi doresc să fi fost o cizmă plină de bomboane
la uşa ta
îmi doresc să fi fost bomboana
care ţi-a plăcut cel mai mult
îmi doresc să fi fost eu acela
după care-ai tânji
dar mereu va fi un cântec ciudat
un afurisit de cântec despre cum am făcut totul praf
îmi doresc ca-n locul meu să fi fost o poveste
pagini sau litere te-ar fi dat peste cap
şi abia ai fi aşteptat să mergi la culcare
îmi doresc să fi fost un peşte
încă nu ştiu care anume
dar nu cel auriu
pentru că aurul nu-i o dorinţă de pus
îmi doresc să fi fost un autobuz plin cu copii
sau o maşină pierdută-n oraş
sau câinele meu
şi îmi doresc să fi fost atât de tâmpit
încât să nu ştiu unde se află Londra sau Moscova
dar să-ţi simt degetul peste piept
dar să te-aud respirând aşa cum amândoi am făcut-o-nainte
îmi doresc să fi fost un cowboy
trăgând în orice mânie care te-ar bântui
încă purtând cizme-acelea
pline cu bomboane
dorinţă
fiecare dorinţă e o stea căzătoare

Gerg

2010-12-07T00:44:00.007+02:00

I-am făcut această fotografie [şi asta] prin 2001, pe când îi pregăteam coperta volumului de debut, Gabi 78. Damn...

Acum două săptămâni transcriam aici poemul Gerg, pe care i-l dedicasem. Recent, Corina Dragomir m-a surprins oferindu-mi traducerea în engleză. Iată:

Gerg

If you were anybody I would have loved you

But soon you will lose your head

it’s our duty to take our chances as much as we can

for that

sit on the little chair

and SoCo will take a picture of the wall behind your forehead

the white little carpet is sliding within the most gentle cats

Gerg is the first to get out of his body and Marta is guiding him

with the chalk torch

one by one blocks are gliding on the eave. They’re hanging up tightly not to fall

something here happens so often, so close

it’s got very good eyes that fumble in the bushes without a stop

there’s always a harsh probability

it pulled down the zip. Inside it sneaked. It’s running through the torn up asphalt with its seemingly injected lashes

no one knows if it leaves trace 78 here or a gap for Gabo, the woman

no one has the right to know this not even me the best swimmer

in his attic

from now on a prey will be sneaking into his body as many times as it feels the need to

lacking the good influence of a playground

there is nobody to run things around. The little carpet keeps on moving in front of us

it pushes the bowl with white content forward to our mouths and we’ll sip from it the whole night

nobody will remember this

it had edges on his body

and then we all lost his head

you will not find out here about our accidental sufferances

I couldn’t record an avoidance so soft but today

we’ll spoil you again on the veranda stairs

with a sunrise never as sudden and punctual

recommendation no.1

do not get out through two shades.

-------------------------------------------
P.S. Şi o fotografie de la Sorin, din fabuloasa mansardă de pe Mântuleasa unde am locuit şi am fost locuit prin 2005.

Miez

2010-12-05T00:32:00.002+02:00

Am pierdut câteva suflete în ultimii ani. Parcă mi-am pierdut degetele. Parcă mi-am pierdut pleoapele. Sau plămânii. Chipul nu-mi mai încape-n oglinzi de atâtea absenţe. A trecut, iată, un an de când îmi stăruie întrebarea asta în minte, doar pentru că ea deschide ultimele secvenţe filmate cu magistrul MM şi, practic, ultimele sale cuvinte: Cum e să fii mereu în miezul realului? Cum e, cum e să fii mereu în miezul realului. Şi cum e când miezul se mută în tine? Şi cum e dacă realul e doar o periferie?

Denisa Comănescu & Harry Tavitian la MNLR

2010-12-03T16:48:00.000+02:00

Azi.

Am avut bucuria să fac chiar eu afişul acestui eveniment. În fapt, am reluat o temă mai veche, prezentă şi pe coperta CD-ului Birth (Harry mi-a oferit privilegiul să-i ilustrez cele mai recente CD-uri; în seara asta cred că le veţi putea vedea la Muzeul Literaturii). Povestea asta cu lingurile, care-a-nceput acum 13 ani, e atât de frumoasă şi vie încât n-am spus-o niciodată pe larg. Revin după recital, dacă mai am cuvinte: doar ce am fost anunţat că-l voi înlocui pe Traian T. Coşovei, care trebuia să fie amfitrionul serii dar s-a îmbolnăvit peste noapte. Sănătatea fie cu el.

La cincinal

2010-12-01T12:49:00.004+02:00

Întrerup ravisanta-mi absenţă cu un moment aniversar. Nu, nu de ziua naţională e vorba, dar dacă v-aţi costumat festiv nu mă supăr. Ieri, acest bloguşor, această debara cu răsărituri şi apusuri murate, oceanul meu la ibric a împlinit 5 ani. Rapoartele pisarilor Blogger şi StatCounter mă fac să cred c-am inventat lenea proactivă: în tot acest timp am umplut doar 200 de ibrice, care-au fost adulmecate de 70.000 de perechi de nări. Sau, în traducere corporatristă, o medie de 350 de afişări de articol. Ce ne mai plac cifrele rotunjoare ca-n pânzele lui Rubens! Colac de wc peste pupăză, pisarul zelisticesc raportează că-n ultimele două luni acest panteon al nimicului euforic, că nici nu ştiu cum să-l mai proslăvesc, s-a numărat între primele 250 de bloguri ale naţiei; iar în martie, chiar între primele 150! Nu ştiu, zău, ce m-a apucat. Promit ca următorul cincinal să dureze mai mult, s-ajungă la toată lumea!

P.S. Reverenţele, câte vor fi, i se cuvin lui Sorin Dinco - cel care, în străduinţele sale de-a strânge laolaltă Frăţia, mi-a deschis cu de la sine putere acest blog, publicându-mi poezioara Dansează cu urs şi pisolăgindu-mă să ies din bârlog. Na c-am ieşit.

Tratat de sentimentalism [reîncărcat]

2010-11-23T17:51:00.008+02:00

Acum 7 luni m-am necăjit teribil încercând să-l păcălesc pe Youtube să-nchidă ochii la cele 53 de secunde cu care depăşeam limita maximă admisă la filmuleţele pe care i le încredinţam. Eram naiv: alţii s-au milogit pentru o secundă în plus şi n-au scos-o la capăt. În cele din urmă am fost nevoit să-mi fac un cont la un stabiliment mai generos dar mai ponosit, na. Şi cum l-am făcut, aşa am uitat toate datele de autentificare. [Dacă e ceva care mă scoate din minţi e invitaţia de a-ţi face un cont undeva... Dacă şi pentru "logarea" la ceruri va trebui un username şi-o parolă, eu sigur ajung în iad] Recent, am descoperit că Youtube şi-a lărgit baierele pungilor de sub ochi la 15 minute, aşa că mi-am făcut timp să [re]încarc filmul acela: "Tratat de sentimentalism", despre care-am mai povestit aici. Nu am încă resurse să aduc cine ştie ce alte detalii. Eventual voi transcrie textele, pentru cei care găsesc enervante vocile noastre, mai tinere cu nouă ani. Şi mai vii.
In memoriam George Vasilievici & Vladimir Albu.

actualizare: Voi transcrie poemul Gerg - dedicat chiar lui George. Îl găsesc înfricoşător de limpede. Azi.

Gerg

dacă erai oricine te-aş fi iubit
dar în curând îţi vei pierde capul
e responsabilitatea noastră să riscăm cât mai mult pentru asta

aşează-te pe scăunel
şi SoCo va fotografia peretele din spatele frunţii tale

covoraşul alb alunecă prin cele mai blânde pisici
Gerg coboară primul din trup şi Marta-l călăuzeşte cu torţa de cretă

blocurile alunecă unul câte unul pe streaşină se agaţă cu degetele să nu cadă
ceva aici se întâmplă destul de des de aproape

are ochi foarte buni care scobesc neîncetat prin tufişuri
există întotdeauna o probabilitate anevoioasă

a tras un fermoar s-a strecurat înăuntru aleargă prin asfaltul pleznit cu genele injectate

nu ştim dacă lasă aici trauma 78 sau o fantă pentru femeia Gabo
nimeni n-are dreptul să ştie asta nici măcar eu cel mai bun înotător
al mansardei sale

de-acum înainte o pradă i se va strecura în trup de câte ori va simţi ea nevoia
lipsită fiind de influenţa binevoitoare a unui teren de joacă

nu mai e nimeni la volan covoraşul insistă să patruleze în faţa noastră
ne-mpinge sub bot crăticioara cu alb şi noi vom sorbi din ea întreaga noapte

nu-şi va aduce nimeni aminte de asta
avea margini pe trup
şi-apoi cu toţii i-am pierdut capul

nu veţi afla aici despre suferinţele noastre întâmplătoare
n-am putut înregistra o escamotare atât de lină dar astăzi
vă vom răsfăţa din nou pe scări pe verandă
cu un răsărit cât se poate de brusc şi de punctual

recomandarea nr.1:
nu ieşiţi prin două contururi

Critichie de mărgăritar sau portret de grup cu chelie

2010-11-19T21:06:00.004+02:00

Cât a mai tras de mine profesorul Marin Mincu să mă dau pe brazda breslei filologiceşti! M-a luat şi cu binişorul, şi cu greuceanu, şi pe ocolite, şi cu bazooka la tâmplă, dar nu m-am lăsat. Se lipea teoria de mine cum trage musca la plici. Pe frontul ăsta am rămas soldatul neinstruit, care-n loc să-nghită plumbi cu onoare s-a-nvârtit şi-a rămas la popotă, la curăţat barabule. Aşa cum există nenumăraţi filologi fără pic de zvâc literar, sunt destui scriitori fără licenţă în litere, deci suntem chit. Cel puţin până te ia la ochi cineva din statul major, cu chef de instrucţie, care te beşteleşte să-ţi pui pielea pe băţ pentru nu-ştiu-ce-cauză. În răfuiala dintre ocean şi Titanic m-am simţit mereu un cubuleţ de gheaţă care în locul cuvenitului râuşor de whisky vede lucind spre el o elice. Aşa venea profesorul. Ca un tanc spre-o juma’ de ecler. Acum îmi înmoaie măselele, îmi spuneam şi mă fofilam. Îşi rotea turela spre mine şi-mi trântea câte-o carte-obuz de a sa, ricanând: cum vine asta, mârlane, eu ţi-am citit aproape toate prostiile iar tu din opera mea niciun rând?! Citisem mai mult de un rând, dar parcă prin masca de gaze. Mi se punea câte-o crustă pe faţă, aşa că mă-ntorceam la barabule senin: not my cup of tea. În fapt, din tot potopul de teorii literare din univers abia dacă înghiţisem nişte ceşcuţe –şi acelea semnate, de regulă, de scriitori. Poate pentru că vorbeau „limba“ mea, nu te miri ce semizeiască. Dacă-mi cădea cartea din mână nu mă mai osteneam s-o ridic. În schimb ce-a rămas s-a dus drept la inimă – de pildă „Aspecte ale romanului“, de Edward Morgan Forster, o culegere de prelegeri british, delicioase şi neobrăzate (ţinute, totuşi, la Cambridge!) traduse la noi abia după vreo jumătate de secol (de Petru Popescu - şi el un simpatic, măcar pentru eseurile legate-n volumul “Între Socrate şi Xantipa“). Nici măcar nu m-am ostenit să-mi trimit cărţuliile pe la redacţii, jurii sau critici: era treaba lor să afle de ele sau să le ignore, aşa cum eu nu aşteptam să-mi trimită nimeni idei sau reţete după care să scriu. Nici cu revistele literare nu m-am tras de curele: pe cât de puţină literatură se publică-n ele, pe-atât de mult se scrie despre literatură... Dacă ai sta să te iei după ele ai spune că ţara geme de consumatori de critică literară, şi doar câţiva zăpăciţi mai pun mâna pe-o carte de poezie sau proză, restul merg pe ce le povestesc cronicarii... Cât am lucrat la revista Tomis răsfoiam lunar cam toate publicaţiile care soseau din ţară, şi mă pocnea de fiecare dată tristeţea. Mai ales că nici revista noastră nu ieşea din pluton, publicând tone despre (de la simple opinii şi cronici la teze de doctorat) şi prea puţină literatură curată, ne-mediată. Şi aici, ca aiurea, în loc să facă pace cu filologia, literatura era permanent altoită de filologeală. Sau, ca să-mping mai departe licenţa, era filologită. Nu-i de mirare că toate aceste emisii nu pot supravieţui nicio zi fără cârjele aparatului bugetar, dacă-n locul covoarelor roşii întind doar mileuri de sârmă ghimbată spre public.

Cu atât mai ciudat o să pară ce spun acum: de câteva zile citesc, cu aleasă vibraţie-n piept, o lucrare de doctorat. Nu citesc, o sorb din priviri. Iar mâine va deveni, oficial, carte. Carte de sorbire! Pe limba mea, nu reptiliană sau semizeiască: Portret de grup cu generaţia "optzeci" (Poezia) – de Mihail Vakulovski. A, să mă împăunescu şi eu cu ceva: coperta-i făcută de mine. Iar mâine sunt invitat să vorbesc la lansare alături de Cosmin Perţa. Sper că despre copertă! Sau poate reedităm scena cu Apelles şi papucarul. Vedem. La inspiraţie. Una peste alta, se anunţă o zi [20] şi o oră [16] pline de suspans, antren intrinsec, catharsis demisec şi voioşie involuntară. Ascultaţi ce vă spun, dacă apuca târgul ăsta, Einstein s-ar fi prezentat mâine la standul Tracus Arte.

Arta cere sacrivicii

2010-11-15T10:35:00.000+02:00

Alexanderplatz e o piaţă din buricul Berlinului care de jumătate de secol e rezervată exclusiv pietonilor. Privilegiu remarcat de istorie abia în noiembrie 1989, când aici s-au strâns peste jumătate de milion de pietoni supăraţi pe semnele de circulaţie aberante precum zidul Berlinului, pe care l-au şi demolat. De atunci, armonia pedestră n-a mai fost tulburată decât o singură dată, în 2005, când în piaţă şi-a făcut apariţia un automobil de culoare, fără ocupaţie şi certat cu legea lui Newton, mai exact cu Principiul al III-lea al mecanicii. Pentru cei care-au închis televizoarele mai târziu, transcriu enunţul acestuia din Wikipedia: „când un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă (numită forţă de acţiune), cel de-al doilea corp acţionează şi el asupra primului cu o forţă (numită forţă de reacţiune) de aceeaşi mărime şi de aceeaşi direcţie, dar de sens contrar. Acest principiu este cunoscut şi sub numele de principiul acţiunii şi reacţiunii.“ Ei bine, arătarea pe patru roţi a parcat cu botul într-o clădire şi-a rămas ţintuită acolo o zi întreagă, cu muzica dată la maximum în spatele geamurilor fumurii. Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, reacţia veteranilor din Alexanderplatz ar fi trebuit să aducă dacă nu înc-o revoluţie, că nu mai au ce să dărâme pe-acolo, măcar unirea Ţinutului Secuiesc cu Basarabia. N-a ieşit nici măcar de-un dansul pinguinului. Oamenii au studiat arătarea cu o panică rezervată, cum ai privi un pat de spital cu şenile într-o cofetărie. Până la urmă, s-a dezlegat şi misterul. Treabă nemţească, nu putea să nu se dezlege: era un experiment; artă, frate! Acţiunea Dein Problem (problema ta) a grupului Inges Idee – fondat în 1992, la Berlin, de Hans Hemmert, Axel Lieber, Georg Zey şi Thomas A. Schimdt. Aţi înţeles? Arrrtă!! La ei este excepţia, la noi regula. Geme ţara de genii, milioane de happening-uri se irosesc zilnic sub ochii noştri şi nu dăm doi bani. De-aia ne pleacă valorile în ţări care ştiu să aprecieze talentele. Auf wiedersehen! Au revoir! Adiós!

duminică, pe strada făcătorilor de cuţite

2010-11-13T15:44:00.010+02:00

...vântul va sufla cu 10 km/h dinspre sud-sud-vest iar soarele va părăsi incinta la 16:49; după ce se va mai aşeza bezna, voi desfăşura nişte treburi măcelăreşti în stabilimentul Mojo, alături de Dan Iancu şi fotografiile lui mişcătoare. Pe Gabroveni nr. 14, pe 14.
P.S. afişul este creaţia Anei Toma

Pe bulevardul cărnii

2010-11-11T04:19:00.002+02:00

La adresa spectralei noastre redacţii ubicue, impalpabile şi improbabile a sosit azi un nou cotlet poştal. Fiind în trecere, m-am autosesizat şi l-am dezamorsat cu abile mişcări de falange şi gene deprinse în timpul insurecţiei elementelor lui Mendeleev în contra sistemului periodic. Şi-am găsit, slavă lustrelor, doar nişte versuri. Uşor enervante, uşor provocatoare, uşor prostuţe, uşor sclipitoare. Am decis, cu majoritate simplă, să las o mostră în noua secţie de cracare "am primit. dau mai departe". Cârteli? Pariuri? Balize?

Iulia Toea Mureşan

Sonet de vară
"Sclipit un sunet pe linoleum, pe ovar,
Picioare zemuite în papuci, neoane albe, seci,
Tricoul fleaşcă imprimat cu melci,
Transformatorul verii bagă volţi în trotuar.

Prin găurele pielea coaptă, insectar,
În gură moaca nopţii rasă terci,
Biţii blegiţi de nicotină. Sparg berbeci
De fum împinşi cu dioxid pe trotuar.

Pe bulevardul cărnii mânjită-n faşa berii,
Peste coloana ruptă, prăjită-n margarină,
Întinse-n patul aspru cearceafurile serii.

Pe pielea moale, grasă, urina caldă a verii,
În gură, moaca nopţii, copită de bovină,
Acoperă ţesuturi cu plapuma tăcerii."

cu drag, de la Cosmin Perţa

2010-11-07T18:46:00.012+02:00

Am primit, pe adresa inexistentei noastre redacţii, un text emoţionant de la Cosmin Perţa. Un existem, vorba lui Mihail Vakulovski. Mi-a amintit de vremurile în care puneam la cale, cu nişte prieteni, ceva care să se numească hiphopotam. N-aveam idee ce-o să facem exact, dar ne plăcea numele. Poate un grup vocal instrumental pentru hipoacuzici? Poate o farmacie veterinară pentru cai verzi pe pereţi? Poate-o crescătorie de peşti de sticlă? Oricum, ceva greu, nu pentru fitecine. Apoi a venit un isteţ să ne-anunţe că a găsit hiphopotamul pe net; avea şi profil pe MySpace! Poftim cultură. Dacă Shakespeare scria în zilele noastre s-ar fi trezit că Hamlet i-ar fi cerut prietenia pe Facebook înainte să-i facă intrarea în primul act. Tragedie! Principalul e că poetul Cosmin Perţa există, aici nu mai încap discuţii. Şi scrie ce-i trece prin cap, iac-aşa:

"Lui Mugur Grosu, cel mai avangardist dintre avangardişti, prietenul fără măsură căruia multe i se pot încredinţa şi puţine i se pot cere

şi lui Rareş Moldovan, cel care dintr-un poem stârnit-a o dragoste pe care nu i-o pot recompensa.

………………………………

Lipsit de minte sunt, nu mai trebuie să ştiu,

Ceea ce îmi trebuie mie, ca naţie, ca specie, ca om

E libertatea

Când mă voi opri din sudoare înseamnă că am crăpat.

Este exact momentul acela în care un bărbat

Îşi dă seama că inima lui, că viaţa lui, că naţia lui,

Nu mai lucrează conform regulii de la care-a-nceput.

Mi-e frică, mie, căcăciosului,

Mă leagăn în urma voastră,

Noi tot ne minţim unii pe alţii,

Suntem ok atâta vreme cât trece,

Suntem ok atâta vreme cât nu e păcat.

..........................................

Floare de nu mă uita

Bâzâie tractoarele, sforăie furnalele,

Mie-mi place dragostea,

Mişună popoarele, scârţâie pedalele,

Floare de nu mă uita.

Plescăie sandalele, spumegă organele,

Pe nimica nu te-aş da,

Zbârnâie timpanele, urlă telefoanele,

Floare de nu mă uita.

Molfăie cazanele, pârâie borcanele,

Mi-este dor de dumneata,

Varsă megafoanele, intră-n grevă balele,

Floare de nu mă uita.

Gâjâie canalele, se înfundă vanele,

Ţin în piept mireasma ta,

Râgâie balenele, fleoşcăie b(e)mw-eele,

Floare de nu mă uita.

Sclipesc animalele, scuipă bancomatele,

Fără tine nu pot exista,

Crapă balamalele, se-ofilesc analele,

Floare de nu mă uita.

Fâşâie căpuşele, susură şoselele,

Aşteaptă-mă, draga mea,

Mă-ncolţesc belelele, le miros picioarele,

Floare, floare de nu mă uita.

.........................................................

Şi atunci eu de ce m-aş obosi să vă spun

Că rareş moldovan a publicat un superb poem

Despre viaţă în dilema online,

De ce m-aş pune în situaţia celui care vorbeşte

Despre ceva foarte mişto

voi vorbi despre iepuri

şi despre fiica mea care

a crescut un iepure

într-o toamnă, cu blană cu tot,

şi frunzele alea galbene erau doar pentru ea

de ce m-aş obosi să vă spun că mugur grosu

este singurul poet pe care auzindu-l mi-a venit

să o dau în pulă de literatură,

de ce v-aş spune toate astea,

când ele nu contează deloc?"

Cosmin Perţa

totuşi, scalpul poetului

2010-11-06T00:18:00.001+02:00

Se sparie gândul!

Aeh

2010-11-01T19:53:00.005+02:00

I-am făcut aceste fotografii cu vreo 15 ani în urmă. Pe-atunci încă-l strigam Aeh, iar el pe mine Psih. Entitatea în al cărei lichid amniotic înotam ca doi siamezi se numea Celula de creaţie liberă (alternativ, libelulică). Uneori ne găzduia în uterul ei de bronz pianina mea din Constanţa, Gebr. Zimmermann, veche de peste un secol. Peste alte sute de ani, în arhivele Vaticanului vor fi găsite nişte înregistrări cu revelaţiile noastre secrete, arhivate pe nişte casete audio sub etichete ca Amplofonia sau psihaehica. Mi-am amintit toate astea citind un interviu despre ultimul, şi poate cel mai liber proiect al său, Somnoroase păsărele. Când mi se face dor, trec prin noul său lichid amniotic şi-mi torn până mi se apleacă. E liber, puteţi trece şi voi: aici.
ps. Astăzi Aeh [pentru conformitate, Gili Mocanu] a plecat în San Francisco, pentru o serie de acţiuni la The Performance Art Institute. Oceanul, oh, ne umple ciocanele de incertitudini!

3 x poezie & jazz

2010-10-28T22:36:00.003+03:00

O seară ca oricare alta pe mapamond. Dar prima oară când îi puteţi vedea împreună pe Liviu Ioan Stoiciu, Mugur Grosu şi Mircea Tiberian: sâmbătă, de la ora 17, în Cafeneaua "La Muzeu" / MNLR. Eu cred că mă duc :)

Tata

2010-10-27T01:58:00.005+03:00

Mi-e şi ruşine să spun de câţi ani am în cuptor o carte la care n-am mişcat niciun deget. Ştiu doar cum se va numi: Superstar. Dar nu s-a copt încă. E genul de carte care te strigă când este gata. Nu m-a strigat. Sau nu m-am copt încă. Stau lângă cuptor şi mă cuget. Abia aştept s-o citesc! Cam ştiu şi la ce să m-aştept. Negreşit, unul dintre eroii centrali va fi tata. Îi datorez, deja, multe din editorialele strânse-n volumul Măcelărie (o fugară selecţie găsiţi în revista Tiuk!, în senzaţionala ediţie Paşii taţilor noştri). Îi datorez multe altele. De pildă faptul că prima muzică pe care am ascultat-o a fost jazz-ul. Pe când abia făcusem 5 ani a început să mă ia cu el la un club unde se asculta pe rupte free jazz - o chestie incredibilă, aproape clandestină în vremurile când puşcăria şi România erau sinonime. Şamanul bărbos care oficia acolo săptămânal mi-a dat peste cap toată viaţa, şi-avea să-mi devină tată spiritual: Harry Tavitian. Aşadar îi datorez tatii încă un tată. Primii bănuţi i-am câştigat tot datorită lui, pe la 12 ani: fiind unul dintre primii jucători de Scrabble din România, m-a dus şi pe mine, pe când eram băieţandru, la câteva turnee, dar de mine s-a lipit altceva. Pe vremea aia erau la mare preţ, printre copii, mesajele cifrate: colegii se împărţiseră în grupuri de interese şi fiecare grup avea un cod de comunicare hyperelaborat şi hypersecret, de care se făcea mare caz: îşi trimiteau unii altora mesaje codificate, cu mult tărăboi, mai ales dacă rivalii le interceptau şi se dădeau de ceasul morţii să dibuiască cifrul. De obicei încercau să-l obţină cu pumnii... Până când, urmărindu-l pe tata, mi s-a aprins beculeţul: jocul de scrabble îmi spunea mură-n gură care-i frecvenţa literelor în limba română, şi asta era toată cheia! Codurile alea nu făceau decât să înlocuiască literele cu simboluri sau alte grupe de litere, a căror frecvenţă în fraze era, însă, aceeaşi! M-am dus glonţ la şcoală (pentru prima oară am aşteptat cu sufletul la gură momentul) şi-am capturat un mesaj "secret". În hazul general am anunţat că, până la recreaţia viitoare voi sparge codul, şi i-am provocat la pariuri. O băgam pe mânecă dacă nu reuşeam, că n-aveam cu ce să plătesc. Dar cu adevărat greu mi-a fost doar să fac asta sub nasul profesorului, în timp ce preda, că restul a mers ca uns! Mi-am notat conştiincios fiecare simbol şi frecvenţa cu care se repetă, apoi am început estimările - de la indispensabilele vocale, care apar obligatoriu după 1-2, cel mult 3 litere, până la literele extrem de rare, ca X sau Z. I-am chelit: în pauza următoare m-am umflat cu tot ce putea fi cumpărat de la chioşc, şi era abia începutul. Abia acum joaca de-a cifrul căpătase o miză. Cu cât se căzneau să elaboreze coduri mai complicate, cu atât mai mare era victoria mea. Căpătasem o dexteritate atât de mare încât uneori "vedeam" dintr-o privire zonele vulnerabile, ghiceam un cuvânt şi spărgeam codul sub ochii lor, fără ca nimeni să dibuiască secretul. Când cineva intercepta un mesaj, venea fuga la mine. Cât a ţinut moda asta, m-am simţit un fel de Merlin... Mi-am amintit de toate astea aseară, descoperind un interviu cu tata în Adevărul: Stăpânii cuvintelor îşi dispută supremaţia la Cluj! Aproape că mi-au dat lacrimile. El e, tata! Grosu Lucian. Adevăratul Merlin. Mă înclin.

distanţe

2010-10-24T15:16:00.000+03:00

un videopoem inedit, pentru Biblioteca de poezie.

Mircea, fă-te că citeşti!

2010-10-23T00:09:00.008+03:00

~~Vi-o~~ V-o amintiţi pe blonda de la drept care credea că regatul Norvegiei e condus de un preşedinte? De atunci fanii săi nu contenesc să se înmulţească. Recent, în insectarul select s-a lăsat prins şi Mircea Cărtărescu - care s-a declarat fanul ei, deşi a admis că poate ar trebui să ascundă asta, s-o spună în "sotto voce". Până una-alta, s-a văzut nevoit să ascundă altceva... Într-un editorial din Evenimentul Zilei, fanul Elenei Udrea s-a apucat s-o pună la punct pe Herta Müller chiar în stilul blondei pe care-o admiră în sotto: gafând cu graţie. Citez textul original: "Havel nu şi-ar fi putut scrie cărţile în închisoare la noi, cum a făcut-o în Polonia" Havel polonez sau preşedintele Norvegiei, tot un drac. Şi mai jenant este ce-a urmat: după ce zeci de cititori i-au semnalat grosolana greşeală, o mână nevăzută a dres busuiocul în sotto la versiunea online... Doar că unii citiitori, precum Transildania, anticipând levantina magie, au avut inspiraţia să facă o captură de ecran cu versiunea originală:

Personal, regret sincer că Mircea Cărtărescu, altfel un guraliv cât se poate de admirabil, a ales să ascundă / să tacă tocmai acum. Nu cred că se rupea cerul, sau vreun raft prin Humanitas, dacă şi-ar fi rupt un rând din următorul editorial, pentru o clarificare sau scuză măruntă [măcar pentru cititorii ediţiei de hârtie, căci mă-ndoiesc că ziarul a fost retras din tipografie pentru aşa fleşculeţ...] Asta că tot vorbea domnia sa de curaj. Această tăcere este stânjenitoare şi doare. Încă ne doare.
P.S. Aş putea irosi mii de cuvinte explicând de ce un scriitor care n-are curaj să-şi asume o banală greşeală ar putea să se abţină să dea lecţii de morală, mai ales Hertei Müller. Dar aş cădea în aceeaşi spirală. E lung pământul, ba e beat...

tablou de grup electrogen

2010-10-21T09:19:00.003+03:00

în ziua-n care Bell inventă telefonul
şi încerca să-l prescrie cu un rabat pentru autişti
eram încă proaspeţi aveam plămâni
de granit
şi câte două mâini cu care-am fi putut opri
câte ceva din lucrurile care treceau prin faţa noastră
dacă nu am fi fost chiar noi o parte din acele
lucruri care treceau prin faţa noastră
[din Haltera cu zurgălăi, Ed. Pontica, 2001]

*răspunsul meu la arzătoarea chestiune a generaţiilor [Un portret al generaţiei (unde şi cu cine te-ai încadra) - chestionarele Bibliotecii de poezie: acum episoadele V şi VI]